Acum vreo 6–7 ani am petrecut 2 dimineți de duminică la biserica africană, care era pe strada cu ambasada Franței, aproape de Piața Romană.

Mi-am propus să intru din curiozitate. De o lungă perioadă, intram în toate bisericile care-mi ieșeau în drum. M-am oprit nu de mult, când religia a ajuns să mi se pară cea mai periculoasă invenție a oamenilor. Și, totuși, mersul la biserică poate fi uneori o experiență de avut.

Îmi plăcea mai ales la catolici, pentru că se stătea pe băncuțe și puteam să urmăresc ritualurile creștinești, în timp ce, simultan, îmi odihneam picioarele.

Totul până am intrat în această biserică africană.

A fost cea mai energizantă experiență. Oameni de toate vârstele, mixați cu câțiva albi, dansau și cântau printre rânduri despre Iisus.

Mă uitam la ei și mi-au dat lacrimile. Nu vreau să fiu patetic, dar am plâns vreo 10 minute urmărindu-i. Îmi păreau oameni așa de buni.

Putea să vorbească la microfon oricine avea un mesaj bun de transmis. Eu l-am prins pe un domn care zicea că dacă Iisus e iubire și pentru un om o plantă e iubire, atunci planta lui poate fi Iisus. Că-n fond, Iisus e doar un alt nume pentru iubire și că nu contează cum îi spui, atât timp cât pur și simplu iubești. Și accepți.

Nu mai auzisem așa ceva în nicio altă biserică. După prelegerea domnului, band-ul s-a pus pe poziții. Band de rock-gospel. Toboșar, clapă, chitară electrică, bas. 4 vocali.

Locul s-a electrizat. Toată lumea s-a ridicat să danseze și să cânte. Era o petrecere în toată legea pentru Jesus la 10 dimineața.

Următoarea duminică am revenit din instinct. A fost la fel.

A fost și ultima dată când am reusit să ajung. Mai tot timpul aveam treabă.

Apoi am auzit că se mutaseră la ieșirea din Bucuresti, pe șoseaua Chitila. O vreme, am primit telefoane legate de întâlnirile lor. „We are praying for you, Gabriel”, îmi zicea o voce cu accent african.

Evident, n-am mai ajuns vreodată. M-am simțit unul din puținii bucureșteni care știau de locul ăsta. Simțeam că știu un secret important, care se va dilua odată ce devine mainstream. Într-un fel mă bucur că n-a mai apucat să se întâmple asta.

În perioada aia descopeream unul din multele gusturi de moarte ale dezamăgirilor din dragoste. Stăteam pe o băncuță în fața bisericii africane și un bătrânel cu sandale haioase a venit la mine și mi-a spus într-o română aproximativă:

– Dacă dragostea e adevărată, te vei îndrăgosti și la 60 de ani. Acum ești tânăr, nu mai gândi tot, lasă pentru când n-o să mai ai de ales. Să mai vii pe la noi!

N-am putut să zic nimic. Mi-a zâmbit larg. Avea 3 dinți în gură. Albi, în contrast cu pielea lui închisă la culoare.

Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Gabriel Sandu