În ultima săptămână pe care am petrecut-o în București anul ăsta, m-am tăiat la trei degete de la mâna stângă și la unul de la mâna dreaptă. De vreo două ori în timp ce curățam un mango, o dată cu o forfecuță de unghii și altădată cred că în timp ce spălam blenderul de fructe.

Cum ce fac în mare parte a timpului e să scriu, mi s-a părut de-a dreptul amuzant să tastez cu trei degete bandajate. Mai ales de pe telefon, când literele se înghesuiau unele într-altele într-un număr de typo-uri mult peste media obișnuită a textelor pe care le livrez.

Într-un fel, ideea de mă răni în mod repetat la degetele cu care scriu mi s-a părut că are un aer aproape poetic, ca un fel de auto-cenzură accidentală căreia n-am putut să mă împotrivesc.

În ziua când am terminat lucrul, mi-am cumpărut un bilet de avion către Tel Aviv. Devenise aproape vital să plec. Am încheiat ce aveam de făcut pe la miezul nopții, am fost acasă să-mi fac bagajul și am plecat la aeroport. Dacă aș fi avut în casă un buton pe care să scrie „apăsați aici ca sa vă teleportați pe lună” l-aș fi apăsat. Mi-era mai clar ca oricând că trebuie să schimb puțin orașul și limba pe care o aud în jur.

Biletul a fost ieftin, dar și dacă ar fi fost de două ori mai scump tot aș fi plecat. Am hotărât tacit că asta nu va fi una din călătoriile care-mi va schimba percepția asupra lumii, datorită impactului „cu noul”, ci dimptrivă, voi cauta să fie o reconfirmare a lumii în care eram obișnuit să trăiesc, dar din care am fost lăsat pe dinafară.

Firea, Trump, Brexit, PSD, Vlad Țepeș, moartea unui om foarte apropiat, toate chestiile astea m-au catapultat în afara bulei mei de confort. Am crezut că gestionez destul de bine situația, până, uite, am ajuns să-mi înfig fără să vreau cuțite-n degete.

Mă plimb pe străzi și mă gândesc la dragostea aia de care au timp doar oamenii care n-au serviciu. Bula mea de egalitarism și progresism, din care nu rămâne mare lucru când privesc pe bune în jur, are nevoie de o reconsolidare. Iar Tel-Aviv îți oferă iluzia perfectă. Totul pare bine, deși dacă te uiți mai atent vezi că prim-ministrul lor practică o cenzură odioasă împotriva artiștilor, iar situația palestinienilor e mega dubioasă. Dar de ce să te uiți mai bine? Mă uit la suprafața clădirilor și le citesc din istorie atât cât îmi convine. De altfel, probabil asta fac majoritatea oamenilor oricum.

Poză de Pablo Morgavi, făcută în Porto, Portugalia. Mai mult decât că am reușit să sar frumos, poza asta marchează fix momentul de dinainte ca 2016 s-o ia la vale.

Și pentru că 2016 se termină (thx God), iar anul ăsta s-a folosit (local și internațional) cuvântul bulă mult peste limita legală a suportabilității, am decis să-mi întreb prietenii, colegii, amicii sau doar cunoscuții de pe Facebook de ce trăim într-o bulă. Apoi i-am rugat să-mi trimită o poză de pe Fb-ul sau instagram-ul lor, care să simbolizeze „bula” pentru ei. Whatever the bula is.

Have a good read and may the liberal bubble bless your way.

Alex Tocilescu

„Poate de-aia am și ieșit în stradă după Colectiv: pentru că România reală s-a infiltrat pentru o noapte în bula noastră.”

Poză de Alex Tocilescu de la vernisajul unei expoziții a lui Dumitru Gorzo cu câteva zeci de locuitori ai bulei în fundal.

„Poate că suntem 50.000 de oameni în bula asta, câți am fost pe stradă după Colectiv. Sau poate că suntem 100.000, sau 10.000. Nu știm, nu s-a făcut recensământul. Unii dintre noi (mulți) lucrează în „industriile creative”, dar suntem suficient de ironici încât să le punem în ghilimele. Alții sunt artiști, alții sunt corporatiști, alții sunt jurnaliști, alții nu sunt nici una, nici alta, dar sunt cumva afiliați bulei. Noi suntem ăia care mergem la Summerwell (sau, dacă nu mergem, avem un motiv foarte clar pentru care nu o facem). Ăia care ieșim în Control sau Manasia sau la Noaptea Galeriilor sau la Noaptea Institutelor Culturale sau la Noaptea Caselor sau la te miri ce alte nopți (cea a Muzeelor e totuși cam mainstream). Câștigăm bine, mulți dintre noi chiar suficient de bine încât să mergem o dată pe an la Berlin și altă dată pe an la Londra sau Amsterdam sau Paris sau Roma, sau chiar la dracu-n praznic în Thailanda, India sau Vietnam. De fapt, șmecheria bulei e că ne face să ne simțim de parcă am trăi în altă țară, sau măcar în altă Românie. Poate de-aia am și ieșit în stradă după Colectiv: pentru că România reală s-a infiltrat pentru o noapte în bula noastră. Pentru că neglijența, nepăsarea, nesimțirea și corupția au intrat în bulă și ne-au omorât niște oameni. Nu-i cunoșteam neapărat, dar erau genul de oameni cu care ne-am fi putut intersecta la un moment dat în viață. Și cam atunci ne-am enervat (Roșia Montană fusese mai mult o ocazie de socializing decât o furie reală). Pentru că stai așa, România, ceva nu-i ok! Noi te lăsăm în pace, te lăsăm să-ți vezi de ale tale, și tu te bagi așa, din nimic, complet neinvitată, peste noi? Nu, boss, asta nu se face!

Poate că ni s-a urcat la cap. Poate că și noi, ca și celelalte elite dinaintea noastră, suntem sortiți să fim la marginea societății (deși deasupra ei), s-o obervăm cu ironie sau amărăciune sau aciditate, să-i spunem niște chestii despre ea pe care ea să nu le înțeleagă, și în cele din urmă să nu facem altceva decât să ne perpetuăm bula. Doar că de data asta — și poate încă o dată sau de două ori de acum încolo — ne-am hotărât să nu mai stăm pe margine. Am intrat în politică sau măcar am încercat să-i băgăm pe unii de-ai noștri în ea, deși nu ne place, nu vrem să ne intereseze, ne incomodează enorm. Da’ uite că am făcut asta, și motivul nu e că „ce vrem noi e și pentru voi”, ci că „ce vrem noi e pentru noi”. Și ce vrem e să rămânem în România — asta e, cred, destul de clar — și să ducem o viață care să ne placă. Să nu dăm șpăgi în spitale, să nu așteptăm la cozi, să fim tratați civilizat de către funcționarii statului, să fie totul așa cum ar putea să fie. A, sigur, asta o să li se aplice tuturor — dar nu pentru ei o facem. O facem pentru noi. E ca atunci când vrei să vină Radiohead în România pentru că n-ai găsit bilete la Berlin: vrei să vină ca să-i vezi tu, nu ca să-i vadă vecinul de deasupra sau soră-ta.

Da’ poa’ să vină și ei la concert, dacă e.”

Andreea Găzdaru

„Dacă evadările din bulă n-ar fi urmate de promisiunea unei depresii, jur că aș ieși mai des”

Poză de Andreea Găzdaru: „Aici e o mostra de bulă dintr-o toaletă din gara Sibiu, unde un om are grijă ca tu să-ți vezi de nevoile tale liniștit, fie ploaie, fie vânt, război sau casiere rele la ghișeul de bilete.”

„Mi s-a spus că trăiesc în bula mea de multe ori și de fiecare dată pe un ton condescendent. De obicei în urma unei remarci idealiste, în discuțiile cu părinții (ai mei sau ai altora), sau cu diverși „realiști, nu pesimiști”. Dacă evadările din bulă n-ar fi urmate de promisiunea unei depresii, jur că aș ieși mai des. Mi-e dor de vremurile când trăiam într-o bulă comună, unde aveam toți idealuri și avânt de Captain Planet.
În ultimul an am făcut echilibristică, am încercat să merg pe sârmă, nici în bulă, dar nici în Brexit, Firea sau Trump. Nu mi-a ieșit foarte bine, dar măcar acum știu soluția, nu vreau să sparg bula de tot. E ok să ieși, să te informezi și evident, să și faci ceva atunci când ieși. Periculos mi se pare atunci când te înghite deznădejdea. Cred că am mâncat toți pe pâine discursuri narative în care eroul și-o ia de la sistem, concluzia fiind de fiecare dată aceeași, unul e slab iar altul puternic, asta e realitatea și ar fi bine să ne obișnuim cu ea. Ok, așa e, dar îmi place să servesc și câte un desert, cât să-mi șterg gustul amar și să vreau să mai mănânc din nou.

Andrew Solomon zicea într-un talk că persoanele care suferă de depresie sunt cele care au capacitatea de a vedea lucrurile așa cum sunt, adică nașpa, iar o discuție benefică cu ei ar fi ceva în genul ”bine, înțeleg că lumea e groaznică și că toți o să murim într-un final, dar hai să ne concentrăm acum pe micul dejun.”

George Ion

„Aveam senzația că singurul drum pe care îl parcurgem e în direcția valorilor la care ader”

„La un moment dat văzusem o glumiță pe Facebook care spunea: “Prima regulă a lui 2017 este nu vorbim despre 2016.” E, eu cred nu doar că vom tot vorbi despre 2016, dar chiar trebuie să vorbim despre 2016 pentru că e anul în care mulți dintre noi am descoperit că trăim într-o altfel de lume decât ne imaginam.

Poză de George Ion din cartier: „ Mi se pare o metaforă bună pentru fiecare dintre noi care încercăm să ne formăm, să ne educăm, să ne deschidem spre lume, prin texte/școală/artă etc într-un cotlon vag familiar și protectiv, în mijlocul unui univers apăsător și amenințător.”

Mărturisesc, înconjurat de oameni cumva asemănători mie, cu viziuni și opinii comune (că deh, pe facebook îi cauți, și rezistă în cercul de prieteni virtuali cei care-ți confirmă și cărora le confirmi opțiunile estetice, politice, sociale și le împărtășești principiile), ajunsesem să cred că lumea e seculară, tolerantă, că femeile sunt persoane cu aceleași drepturi și potențial cu bărbații, că e o chestiune de timp până când vom avea și în România căsătorii între persoane de același sex și că în general toți formăm o umanitate compusă din indivizi extrem de diverși dar cu valoare și drepturi egale. Mă rog, nu-s tâmpit, eram conștient că inerția socială e mare, că trăim într-o societate care e încă, din reflex, adepta unor valori tradiționale (patriarhale, sexiste, homofobe, ortodoxe etc), dar cumva aveam senzația că singurul drum pe care îl parcurgem e în direcția valorilor la care ader, că, repet, singura problemă e una de timp (categoric, în România, un timp mai lung), nu de direcție.

Și apoi m-am trezit cu cele 3 milioane de semnături care cer să ne întoarcem la o definiție tradițională, restrictivă, a familiei, statuată în constituție, și care refuză altor persoane decât celor heterosexuale, dispuse să procreeze, posibilitatea de a întemeia o familie. Eu, care mă mângâiam pe burtă cu prietenii mei de Facebook, nici nu-mi imaginam că ceea ce pentru toți dintre noi era o evidență, în realitate poate fi refuzată atât de categoric de o majoritate zdrobitoare.

Și asta a fost doar începutul unui an în care am mai constatat că o parte a purtătorilor de valori occidentale preferă izolarea și insularitatea în locul deschiderii și toleranței, apoi am asistat surprins la exacerbarea discursurilor extremiste, rasiste și xenofobe în tot mai multe țări din Europa, totul culminând cu ascensiunea în rândul liderilor lumii libere a unui personaj care contrazice toate lucrurile în care eu și cei din bula mea de facebook credem. Și nu, nici eu, nici cei din jurul meu nu am văzut astea venind, prea ocupați să ne masturbăm în cerc și să ne auto-confirmăm unul pe celălalt.

Așa că poate cea mai dureroasă lecție a lui 2016 a fost aceea că valorile mele, ale noastre, nu doar sunt minoritare, dar și că vagul confort pe care ni-l dă însoțirea cu oameni asemenea e unul fals și păgubos pentru că dincolo de zidurile de Facebook realitatea e dură și potrivnică. Iar pentru impunerea propriilor valori, nu, nu sunt suficiente doar statusurile și postările pe rețele sociale.”

Ioana Pelehatăi

„Cea mai mișto discuție despre bule pe care am avut-o în ultima vreme a fost cu psihoterapeuta la care-mi permit să ajung”

Poză de Ioana Pelahatăi: „Am postat-o pe instagram acum 7 săptămâni, și e făcută în trenul de noapte cu care mă duceam de la Sibiu la Brașov. Mi se pare un moment de tandrețe tare frumos și onest, indiferent de cine erau ei, unde lucrau și pe câți bani, ce părere au despre divinitate și politică.”

„N-am spart, de fapt, niciodată nicio bulă. Și nici nu cred în genul ăsta de demers programatic. Am fost în colțuri de lume în care nu locuiesc — în vizită, cu viză, ca musafir sau turist. Am ajuns în locuri foarte sărace și/sau foarte vechi, unde am încercat să ajut sau să observ, fără să intervin intruziv, pentru că nu cred că asta-i rezolvarea. Nu cred în mitul salvatorului alb și nici în cel al lui Mesia și mă enervează atunci când îl văd proferat cu cele mai bune intenții prin preajmă.

M-am dedat și eu lui, în ideea că fac un bine. Nu faci bine decât propriului orgoliu când lași un om lipsit de privilegii de etnie, gen și/sau clasă să spere c-o să-i crească și lui un privilegiu mare și frumos ca al tău dacă se străduiește suficient de mult. E un bullshit super toxic ăsta, părerea mea.

Nu cunosc simpatizanți PRU, Brexit, CpF. Am întâlnit un singur om căruia nu-i displace ideea de Trump. Știu câțiva care consideră că PSD-ul e bun, fiecare din motivele lui (care pentru c-au avut PSD-iști în familie, afaceri ale părinților cu PSD-ul, vin din zone tradițional PSD-iste sau sunt stânga aia hip, care simpatizează prin vot cu marea masă). În ambele cazuri, cred că vorbim despre oameni care consideră că asta-i cea mai simplă, eficientă și bună cale de a ajunge la progres și bunăstare. Și, pentru că vocea care vorbește aici e a unei hipsterițe albe, din clasa de mijloc, oamenii pe care tocmai i-am trecut în revistă sunt, la rândul lor, niște infiltrați în niște așa-zise bule cărora le corespund prin statut, clasă, educație.

În fine, cea mai mișto discuție despre bule pe care-am avut-o în ultima vreme a fost cu psihoterapeuta la care-mi permit să merg. Pe scurt, a zis că nu înțelege de ce „bulele” astea trebuie să se contopească, să se înghită, să devină una singură, care deține supremația, ca-ntr-un fel de joc de Pacman cu idei. Mi-a propus, în schimb, o altă imagine, care mi se pare mai benefică și mai reală. Asta: ∞. O cheamă lemniscată și mai e și simbolul infinitului, pe deasupra. Dar nu asta era ideea în discuția de față — ci că, în loc să încerc să fac niște bule să se contopească, poate-ar fi mai util să le fac să se atingă, să comunice temporar, să primesc ce-i de primit în ele, să ofer la rândul meu, și să merg mai departe.”

Karin Budrugeac

„Dacă îți spune cineva <<ești într-o bulă>>, ce îți spune, de fapt, e că nu ai habar cum stau lucrurile”

„Prima oară când am auzit-o pe asta cu bula am crezut că e un banc, o aluzie la Bulă himself pe care n-am prins-o eu. Între timp a ajuns să-mi fie lehamite de termenul ăsta, lasă că e suprasolicitat, dar lumea îl folosește tendențios, condescendent. Dacă îți spune cineva „ești într-o bulă”, ce îți spune, de fapt, e că nu ai habar cum stau lucrurile, nu ai școală vieții, nu te poți descurca în lumea reală, etc. Chiar așa să fie, faptul că ne petrecem atâta timp online ne face neapărat mai proști? Nu știu ce să zic. Eu una mă simt mult mai informată despre ce se-ntâmplă în lume de când am net (da, am trăit o perioadă și fără!) și nu doar televizor.

Poză de Karin Budrugeac de la marșul comemorativ #Colectiv: „Eu fac parte dintre acei copii pe care părinții au încercat să-i protejeze de chestiile nasoale. Nu m-ar fi luat niciodată la un protest sau la un marș, de teamă să nu pățesc ceva. Mă bucur că lucrurile se mai schimbă. ”

Mă întreb dac-aș fi aflat ceva despre Rodrigo Duterte de la TV. Pe lângă asta, cel mai amuzant mi se pare că dacă stai să te gândești nu spui absolut nimic (nou) când afirmi că „oamenii ăștia trăiesc într-o bulă”. Breaking news! Toți oamenii trăiesc în bule, formate din oamenii pe care îi cunosc, îi frecventează, locurile în care își petrec timpul, viața — nu cred că e o noutate că nu poți să trăiești mai multe vieți deodată (deși uneori chiar ne străduim). Nu cred că sunt granițe nici clare nici definitive ale acestor spații de desfășurare umană. Iar dac-ar fi să le desenez, am avea foarte multe cercuri de oameni, pe interese, sensibilități, nivel de trai, limba maternă, etc. Harta mea umană ar fi din multe astfel de cercuri: unele se intersectează, altele nu, altele aproape că se suprapun. Nu consider că m-am nimerit într-o bulă care mă izolează în mod fericit de restul lumii, care trăiește în realitate. Pot să admit doar că trăiesc în mai multe bule, mari, mici, unele mai fericite, altele mai puțin, și mă întâlnesc prin ele cu oameni diferiți, aflați și ei la o intersecție fortuită cu mine, și cu care, iată, am măcar ceva în comun, care ne ajută, sper, să ne putem înțelege. Și cam asta e viața.”

Ioana Păun

„Cu cât mă expun mai mult la oameni cu idei și lumi extrem de diverse, cu atât îmi e mai solidă bula”

Poză de George Popescu. Ioana Păun și Ynia, prietena și actrița filipineză din spectacolul ei „Produse domestice”.

„<<Trebuie să ieșim din bulă>> este doar un meme.
Oamenii se apropie de persoane care îi fac să se simtă în siguranță, deci cu valori și idei asemănătoare, adică fac parte din unul sau mai multe grupuri sociale. E dificil când ești, să zicem, gay să mergi la chefuri afară din bula ta cu, să zicem, persoane care te-au miștocărit la bloc și ți-au spart roțile la bicicletă. Sau dacă ești o romă emigrantă la Piacenza îți va fi greu să ieși la pizza cu fetele care ți-au scris pe ușă ”Putana di merda”.
Dacă nu ești jurnalistă, antropoloagă sau socioloagă, petreci cel mai mult timp în zona safe. Acolo unde ești protejată de confruntări cu cele și cei care consideră că au mai mult entitlement teritorial decât tine.
Natura meseriei mele mă face să ajung în conjuncturi aflate în exteriorul bulei mele, în care sunt oricum protejată de funcția pe care o am. Astfel, pătrund în comunități cu care nu am tangență în mod normal: refugiați afghani din Austria, bone filipineze din Pipera, actrițe faimoase, adolescenți palestinieni, mexicance fără documente, foști torționari sau vânători de fazani. Învăț lucruri noi și aflu perspective diferite. Judec mai limpede, sau mai în perspectivă decât dacă nu aș întâlni oamenii ăștia. Și am observat că, cu cât mă expun mai mult la oameni cu idei și lumi extrem de diverse, cu atât îmi e mai solidă bula. Does this make sense?”

Silviu Istrate

„Când te înțepi cu informație la minut, conectivitate globală și cam tot ce înseamnă internet, e cam greu să nu se spargă bulele”

„Îmi place super mult când lumea găseşte un cuvânt dintr-ăsta care sună drăguţ că să descrie un concept care există de mii de ani.

Poză de și cu Silviu Istrate: „Uie, aici am iesit din bula mea vestimentara si am imprumutat camasa unei tipe”

Bula asta de care se tot vorbeşte nu e nimic altceva decât un confirmation bias: te înconjori cu oameni care îţi împărtăşesc nevoile şi plăcerile, citeşti presă care îţi confirmă părerile etc. Şi aşa te trezeşti în bulă care se sparge la fiecare reality check (alegerile de acum, de exemplu).

În cazul alegerilor se ştia ce-o să se întâmple. Existau sondaje, obiceiuri ale alegătorilor care nu s-au schimbat niciodată în cazul parlamentarelor. Singurul lucru care mai rămânea în discuţie era cât va lua USR şi dacă gândacii din coadă clasamentului, alde PRU, vor trece pragul electoral. Să te miri că a câştigat PSD şi să arunci toată vină pe infamii tineri care n-au votat înseamnă că stai în bulă toată ziua. Cred totuşi că bulele astea sunt din ce în ce mai subţiri şi pot să rămână intacte doar cu ajutorul dezinteresului şi / sau ignoranţei. Când le înţepi cu informaţie la minut, conectivitate globală şi cam tot ce înseamnă internet, e cam greu să nu se spargă. Şi dacă e nevoie de intervenţii asupra persoanelor despre care credem că stau în vreo bulă, e mai eficient cu încurajări şi argumente decât cu înjurături şi ameninţări că li se vor verifica spatele buletinelor.”

Alexa Băcanu

„Anul ăsta nu am făcut nimic altceva decât să sar dintr-o bulă în alta”

„Am senzația că nu am făcut nimic altceva anul ăsta decât să sar dintr-o bulă în alta. Realizarea vine de fiecare dată când scot capul afară din ele. Mai grav e că îmi vine să îl bag la loc. E frig și urât dincolo de ele. Prima și cea mai minunată dintre ele, în care mă simt confortabil și bine, e Reactorul, sau, într-un sens mai larg, teatrul independent. Îmi era greu să îmi imaginez, în perioada mea de lucru în teatrul de stat, că lucrurile ar putea fi și așa. E greu cu finanțările, sigur, birocrația e oribilă și ne sufocă încet, dar nimeni nu e blazat, nimeni nu cârtește la banii puțini și orele lungi, mașiniștii nu te bagă undeva cu tot cu ideile tale de „artist”, directoarea economică nu îți pune bețe-n roate, managerul nu intră peste tine la repetiții, nimeni nu numără orele până la sfârșitul programului, ca să fie liber să plece la viața adevărată, care e oriunde numai acolo nu. După o întâlnire cu teatrul de stat, bula asta e ca un miracol, ți-e și frică să pui bine mâna pe ea, de frică să nu zboare. Concluzia e cred că atunci când ești mic și independent, îți permiți să ai idealuri ca ale revoluției franceze, sau pur și simplu să ai idealuri, sau pur și simplu, îți permiți.

De altă bulă, la fel de tristă, mi-am dat seama după toată povestea cu cele trei milioane de semnături ale Coaliției pentru Familie. Dacă teatrul de stat și cel independent mai au câte ceva în comun, de data asta e vorba de raportări complet diferite la lume. Nu o să fac pe inocenta, cam știam cum stau lucrurile, doar că nu mi-aș fi închipuit că pe cineva l-ar putea roade atât de tare ideea a doi homosexuali căsătoriți încât să organizeze toată operațiunea asta. Nici acum, oricât m-aș chinui, și chiar o fac, nu pot să înțeleg. Mă bucur oricum că treaba asta ne forțează să intrăm în contact cu oamenii din afara bulelor noastre călduțe, presupun că numai așa se pot schimba lucrurile, oricât de incomod ne-ar fi.

A treia bulă a fost mai mult prin asociere, pentru că n-am fost implicată decât ca spectator la toată campania prezidențială din SUA, dar am înghițit și eu, ca mai toată lumea, previziunile care o dădeau câștigătoare sigură pe Hillary. Încă mi se pare ireal ce s-a întâmplat acolo și îmi dau seama că America la care am eu acces e doar o pojghiță din aia adevărată. Mi-e frică și, sincer, puțină greață de ce e dedesubt. Mi se pare că atunci au început serios toate discuțiile astea despre bulele în care trăim, din șocul prin care a trecut toată intelectualimea liberală americană. Știam că Internetul e ca un fel de cușcă din oglinzi, dar consecințele nu au părut niciodată atât de dramatice.

De alegerile parlamentare nu zic nimic, pentru că acolo n-am avut nici o surpriză și cred că principalul semn că trăiești într-o bulă e șocul prin care treci când ieși din ea. Sau când intră ceilalți peste tine, habar n-am.”

Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *