În urma obsesiei unuia dintre editorii noștri cum că internetul va exploda și va lua cu el toate cuvintele noastre, cum i s-a întâmplat lui cu blogul pe care scria la 13 ani, am gândit Saving Timlines — un proiect de curatoriat texte personale, genul pe care ai vrea să le revizitezi oricând. Dacă ai scris ceva ce crezi că merită un altfel de save, dă-ne un semn.

Primul invitat Brrlog în secțiunea Saving Timelines este Ioan Maxim, cu povestea Augustinei, o fată simplă din Brașov ajunsă în Uruguay printr-o întâmplare incredibilă. Toate fotografiile sunt făcute în timpul călătoriei Ioan în America Latină.

„Ziua de azi mi-a adus aminte de o întâlnire cel puțin ciudată pe care am avut-o acum câteva săptămâni, în vacanță, într-un orășel de vis din Uruguay, construit de portughezi pe malul drept al Rio del Plata: Colonia del Sacramento. Am ajuns aici din Buenos Aires, un traseu doar de vreo oră, pe care l-am făcut cu bacul.

Când am coborât de pe barcă, primele lucruri pe care voiam să le fac, fix în această ordine, erau pipi, să beau apă și să găsesc o hartă a orașului. Amplasat strategic, chiar la ieșire din port, era un turist info point, care mi-a satisfăcut toate cele trei nevoi, ba chiar mai mult, avea Wi-Fi gratuit și era condus de doña Agustina, o femeie pe care pot să o descriu doar prin acest cuvânt pe care nu l-am mai folosit probabil niciodată: ravisantă.

Complet în antiteză cu micuțul și sărăcăciosul sediu turistic al cărei unică angajată era, doña Agustina, o femeie de vreo 80 de ani, în scaun cu rotile, strălucea, probabil și de la toate nuanțele de roșu în care era îmbrăcată și vopsită: părul era vișiniu, rochia la fel, rujul de pe buze vișină putredă (ce-mi place asta), iar pe decolteul care arăta ca o bucată de hârtie veche pe care o mototolești și apoi o întinzi pe masă, chiar deasupra sânilor antici, se bălăngănea un mic proiectil de culoarea sângelui.

Doña Agustina nu vorbea limba engleză, dar, din câtă spaniolă știu, am înțeles când mi-a urat bun venit în oraș și m-a întrebat de unde sunt. România, am răspuns, și doña Agustina a scăpat din mână harta pe care se pregătea să mi-o întindă. Sunteți din România, m-a întrebat în limba română. Din ce oraș? Din Brașov, am spus. Atunci trebuie să stați jos, a continuat. Vă așteptam. Convins că în sfârșit mi se întâmplă și mie ceva important în viață, m-am așezat pe singurul scaun din birou, timp în care femeia a scos dintr-un sertar o sticlă de fernet și două pahare. Sper că vă place fernetul, a spus, și eu am confirmat, deși mințeam. A umplut cele două pahare, a împins unul spre mine, până la fund, noroc, și-am dat capac. Și uite ce mi-a povestit:

„Când m-am născut, tata era primar al orașului, și așa a rămas timp de 30 de ani. Am fost cea mai frumoasă și cea mai bogată fată tânără nu doar din Colonia del Sacramento, dar din toată regiunea, deși unii spun că de pe tot malul drept al Rio del Plata. Viața mea era ușoară, aveam servitori, rochii aduse special pentru mine din Europa, serile mi le petreceam la baluri, zilele pe plajă. Lumea arăta altfel atunci, nu se întâmpla nimic rău, sau dacă se întâmpla, eu nu aflam nimic. Părinții mei m-au protejat uneori până la sufocare. După cum bine intuiți, când am împlinit 16 ani și mi-am făcut debutul în societate, adică când am devenit bună de măritat, grădina casei noastre se umplea zilnic de pretendenți: poeți, politicieni, chiar și Prințul Spaniei au venit să-mi ceară mână. Dar eu, ca o proastă, într-o dimineață când am însoțit-o pe mama în piața de pește din port, m-am îndrăgostit de un marinar.

Ignacio era un zeu și, pentru mine, o adolescentă care nu știa nimic despre lumea reală, ziua când l-am văzut descărcând ton și crabi de pe un vapor, murdar și transpirat, a fost și începutul și sfârșitul lumii. Ochii lui aveau culoarea râului, verzi, uneori gri, uneori albaștri, și cu o singură privire m-a dărâmat, la propriu, căci am leșinat când s-a uitat la mine, am căzut între peștii încă vii și, ca ei, care își dădeau ultima suflare pe ponton, și eu am pășit în adevărata mea viață.

Mama a pus toată scena pe seama căldurii, dar eu știam adevărul. Seara m-am întors singură în port, fugită de acasă, Ignacio bea fernet la barul din port care există și astăzi și nu a fost nevoie să spun nimic. M-a luat și m-a dus pe vapor și între lăzi împuțite am trăit cea mai mare fericire care cred că a fost vreodată pe pământ. Corpurile noastre au făcut o gaură în vapor. Împreună am săpat un nou ocean.

M-am măritat cu Ignacio, împotriva tuturor, lucru care a ucis-o, la propriu, pe mama. Dar nu mi-a păsat, orice suferință trecea când ajungeam seara acasă și îi vedeam ochii. Anii au trecut, Ignacio pleca pe vapor, eu îl așteptam, trăiam într-o căsuță pe plajă construită de el, din fiecare călătorie îmi aducea o stea de mare, pe unele mi le puneam în păr, cu unele decoram pereții casei. Dar, cum Colonia del Sacramento e un oraș mic, lumea a început să vorbească și, oricât de mult încercam să mă feresc, la mine a ajuns zvonul că Ignacio iubește o altă femeie de peste ocean. Tot ce trăiam atunci era extrem, iar furia pe care am simțit-o a rupt bucăți din mine. Ca să mă conving, totuși, că nu e adevărat, am decis să-l urmăresc. Am plecat după el pe mare, într-o călătorie care m-a purtat în niște locuri despre care nici nu știam că există.

Eram pe același vapor, mereu cu un pas în urma lui, și am reușit să nu mă vadă. Am traversat oceanul, până în Spania, unde bănuiam că trăiește cealaltă femeie, dar Ignacio nu s-a oprit aici și l-am urmărit până în gară. Am străbătut continentul până în est, într-o țară complet necunoscută, România. Când am plecat de acasă, era vară, dar aici, pe aceste meleaguri, era zăpadă. Am coborât în gara unui orășel de munte, înghețat, Brașov. Imaginați-vă o femeie de 30 de ani, într-o rochie de vară, coborând dintr-un tren care venea din Spania, exact în ziua de Crăciun.

Nu știam limba, nu știam nimic, dar eram orbită. L-am urmărit pe Ignacio până în centrul orașului, la un hotel al cărui nume mi-l amintesc și astăzi. Aro Palace. M-am cazat în camera de lângă el și am așteptat să iasă. S-a făcut întuneric și extrem de frig, un frig cum nu mai trăisem și nici nu am mai trăit niciodată de atunci. Pe la ora zece, l-am auzit ieșind și am pornit după el. L-am rugat pe recepționer să-mi împrumute haina lui, cred că altfel muream. Pașii lui Ignacio ne-au dus până într-o piațetă pietruită. Nu era nimeni pe străzi și aveam senzația că orașul o să crape ca o bucată de gheață.

De pe un gang a ieșit o femeie. Avea o glugă pe cap și nu am reușit să-i văd fața. A sărit la gâtul lui Ignacio și nu am să uit niciodată bucuria din glasul ei: Prințule, te-ai întors la mine. Îl iubea cum îl iubeam și eu. S-au sărutat și i-a făcut semn s-o urmeze, dar atunci am ieșit din ascunzătoare, l-am strigat și l-am împușcat. Am traversat lumea cu un mic revolver în poșetă și nimeni nu m-a întrebat nimic. L-am nimerit exact în inimă. Știu, pentru că am simțit glonțul și în inima mea. Aveam doar două în revolver, unul pentru el și unul pentru mine, dar în nebunia momentului am tras și spre ea. Am nimerit-o în umăr și a reușit să dispară în întunericul nopții.

M-am prăbușit peste corpul lui Ignacio care emana căldură. Sub el, creștea un continent de sânge. L-am privit pentru ultima dată în ochi, l-am întors și mi-am băgat mâna în rana prin care intrase glonțul. I-am atins inima și am scos micul proiectil de acolo. Am fugit și nu m-am mai oprit până acasă, în Colonia del Sacramento. Restul vieții mele a fost mizer, dar am învățat singură limba română, convinsă că femeia aceea din Brașov va veni după mine. Am așteptat-o și acum ai venit tu”.

Cât doña Agustina mi-a povestit această istorioară incredibilă, am golit sticla de fernet. Nu aș putea să descriu exact cum mă simțeam, era un amestec de frică, fericire și amețeală. Tot ce am reușit să spun au fost următoarele cuvinte:

„Eu nu, adică nu. Eu sunt turist, da, sunt din Brașov, dar nu, adică nu am venit să vă omor”.

M-am împleticit și am ieșit din bioru, lăsând-o pe doña Agustina singură. Se juca cu micul proiectil pe care îl purta la gât. Mi-am adus aminte de ea azi, când am trecut prin Piața Enescu. Pe locul în care cred că a murit Ignacio e acum un brad împodobit pe care scrie, din beteală verde.”

Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Redactie

Brrlog este o publicație de jurnalism explicativ și satiră culturală. Sau jurnalism cultural și satiră explicativă, încă nu e clar.