Trei filme scurte. Umanitatea în jos, pe pantă experimentală

still din filmul „We all love the Seashore”, regizat de Keina Espiñeira

A venit primăvara și asta nu-nseamnă doar că renunțăm la cojoace și izmene când ieșim la proteste sau că trebuie să facem petiții ca s-o oprim pe Gabi Firea din a ne pune beculețe colorate de Paști, nu. Primăvara mai înseamnă și că s-a dat drumul la primul sezon anual de festivaluri de film din București.

Chiar săptămâna asta are loc One World, urmat de BIEFF (Bucharest International Experimental Film Festival), care începe de marți, 28. Ambele evenimente dezbat, documentaristic și/sau experimental, cele mai stringente probleme ale lumii în care trăim. Probleme la care, cel mai probabil, nu mai avem timp să ne gândim, cu atâtea lucruri din actualitatea noastră care ne isterizează zi de zi.

Și e de înțeles. Câtă energie să mai ai să te informezi, de exemplu, despre situația celor care fug de război, când, întâi de toate, nu știi cum ar trebui să reacționezi tu însuți când parlamentarii plătiți din banii tăi te avertizează că, la o adică, ies la plimbare prin Victoriei cu mitraliera cu care au tras la revoluție? Nu e același lucru, logic, dar e realitatea imediată care-ți orbește mintea și scurtează attention span-ul.

Dacă la One World aud că sunt cozi îmbucurătoare, la care vă doresc să vă înghesuiți și dumneavoastră, m-am gândit să vă încurajez să faceți asta și la BIEFF, care va avea loc la Cinema Muzeul Țăranului (care are scaune upgradate, mai confortabile) și Cinema Elvire Popesco.

Pentru asta am văzut în avans câteva scurtmetraje experimentale din competiția „You are another me”. Filmele au fost curatoriate de Adina Pintilie și Dan Angelescu, care îmbină ficțiunea cu tehnica documentară și narațiunea neconvențională pe o temă din ce în ce mai nevralgică: oamenii care fug de război.

Puști sirieni, într-un cartier din Aleppo controlat de rebeli. Foto via GulfNews.com

Refugiații, versiunea 2017, când Trump a interzis accesul celor din anumite țări musulmane, iar dreapta extremă e din ce în ce mai spălată de „moderați” hip, care sunt, la rândul lor, din ce în ce mai populari, deși, în esență, la fel de periculoși în discurs (exemplu: convervatoarea libertariană Lauren Southern, care cu un simplu vlog pe Youtube a primit acces la briefingurile Casei Albe, în timp ce trusturilor mainstream nu le-a fost permis accesul).

Ca și anul trecut și pentru o perioadă ce nu se anunță deloc scurtă, e impotant să vorbim despre teme cu asemenea subiecte. Chiar dacă plănuiești deja să mergi să vezi scurtmetrajele la cinematograf, poți să citești liniștit în continuare, n-o să spoilăruiesc nimic la modul nesimțit.

9 days from my window in Aleppo

imagine de la fereastra lui Issa Touma. Still din filmul „9 days from my window”.

Într-un articol de pe Gulfnews, o cunoscută gazetă din Orientul Mijlociu publicată în engleză, am citit declarația unui sirian de 35 de ani:

„Cred că războiul se aproprie de sfârșit, lumea a obosit și ar prefera să rămână unde este decât să fie nevoită să se mute iar și iar”

Starea asta de sfârșeală, de oboseală cronică, speranță în alb și de abrutizare în fața bombelor, am regăsit-o și în cele 12 minute de scurtmetraj, în care sunt sintetizate 9 zile din viața curatorului și galeristului sirian Issa Touma. Activitățile mici, de la uitatul pe geam, la privitul la televizor, cu zgomotul mitralierelor pe fundal, vorbesc despre o realitate absurdă și dramatică, cu care riscăm până și noi, ca simpli spectatori să ne obișnuim prea tare. Știm că se întâmplă asta, este o stare de fapt.


În ziua când Touma a realizat că fereastra apartamentului său dă într-o stradă care e în prima linie a conflictului dintre rebeli și armata lui Assad, s-a hotărât să filmeze tot ce poate. Cu obloanele trase pe trei sferturi, Touma aude schimbul de focuri de armă din fața scării sale pe deoparte și pe de alta, pe vecinii săi care decid să plece.

Într-un interviu pentru The Creators Project vorbea despre cât de importantă i se pare ca povestea civililor din Aleppo să fie spusă lumii.

„Majoritatea filmelor se concentrează pe rebeli și război, iar perspectiva civililor este uitată”, spune acesta.

Filmul este tras în 2012, iar anul acesta a intrat în legătură cu filmmakerii Floor van der Meulen, Thomas Vroege, alături de care a prelucrat materialele sale și le-a adus în forma actuală. Filmul lui Issa Touma a câștigat în decembrie 2016 premiul pentru cel mai bun scurtmetraj la European Film Awards. Va fi proiectat în București miercuri și vineri, check it out here pentru orele exacte.

Over


O să pot să vă explic de ce spun asta abia după ce îl vedeți, dar Over este un scurtmetraj despre Brexit și semnificația izolării europenilor în zona lor de liniște și confort neglobalizată. Sigur, în film nu apare niciun mesaj politic explicit, nu apare concret nici măcar vreun imigrant ilegal care să spulbere liniștea suburbiei londoneze pe care regizorul Jörn Threlfal o observă. Apare, la un moment dat, foarte târziu, o umbră întunecată, a unui angolez care a căzut când avionul pe aripa căruia se ascunsese, mai avea puțin și ajungea pe aeroportul din Heathrow. A murit înainte să apuce să fie o prezență ilegală, care să calce pe toată lumea pe nervi. Este doar unul din multele astfel de cazuri care s-au întâmplat în ultimii ani.

still din „Over”

Omul ăsta din Africa, strivit de un asfalt, este filmat de Richart Mott într-un cadru larg, în aceeași cheie observațională de până atunci. Camera nu se apropie de nimeni, nu cunoști nici măcar puțin pe vreunul dintre personaje care traversează cadrul, toți sunt cel mult siluete care formează o acțiune.


Râsetele unei aniversări, un om care își cheamă câinele, poliția care ridică o mașină parcată aiurea. Un om de culoare pică dintr-un avion într-un moment în care nu e nimeni pe stradă și asta creează o metaforă dureroasă a ignoranței omului alb de rând, departe de pozițiile oficiale din instituții. Imaginea de idei s-ar traduce astfel: ca și când un accident stupid a făcut toată istoria colonialistă a britanicilor să fie amintită scurt, prin corpul ăla căzut într-un cartier burghez de albi.

„Over” a fost nominalizat la premiile Bafta și European Awards. Vezi aici când se proiectează săptămâna viitoare la București.

We all love the seashore

still din „We all love the seashore”

Filmul făcut de Keina Espiñeira spune povestea unor refugiați prinși la niște granițe nedefinite. Sunt surprinși în fața mării de pe care au venit, iar asta i-ar putea plasa la oricare din capetele europene.

„We all love the seashore” este un hibrit de documentar, realizat într-o tehnică experimentală, în care refugiații devin parte din procesul creativ, însă rămâne nedefinit care a fost aportul lor concret. Din primul cadru, o voce îi instruiește pe bărbații care-și caută refugiu în Europa: „nu vorbiți despre Guverne, nu vorbiți despre politicieni, vorbiți despre voi”.

Într-o estetică care-și propune să ilustreze mai mult lumea interioară a acestor oameni, decât pe cea exterioară, așa cum suntem de altfel avertizați încă de la început, Espiñeira alege să-și ducă personajele într-o pădure, un simbol puternic al narațiunii pe care o auzim pe fundal — o poveste a unuia dintre refugiați, despre un copil rătăcit în sălbăticie.

Poate chiar mai mult decât alegoria asta sufletească despre frici și amintiri din copilărie, mi se pare interesantă tema lucrului dintre un regizor profesionist și refugiații a căror poveste o spune. Problematica artiștilor care se folosesc de poveștile celor ajunși la capătul puterilor pentru a transmite un mesaj (sau uneori, doar să câștige niște faimă), a ajuns subiect de discuție chiar și la noi, într-un spectacol realizat de Gianina Cărbunariu — Artist Talk — la ARCUB.

Discuția în breasla artistică se poartă în jurul eticii raportului dintre profesioniști și amatori implicați în proiecte, atunci când aceștia sunt în situații vulnerabile. Care este înțelegerea lor asupra proiectului în care se implică, cât și cu ce îi ajută imediat/pe termen lung și care este beneficiul publicului spectator?

În ceea ce privește „We all love the seashore” discuția nu se poate purta întocmai după o asemenea grilă, fiind un film care te face să empatizezi mai mult cu tenebrele personajelor, care sunt universale (cine n-are măcar o poveste horror pe care și-o amintește din copilărie?) decât cu o istorie concretă, individuală.

În fond, poveștile astea sunt importante și e bine să le spunem. Dacă vrei să citești mai multe despre cum sunt reprezentați refugiații în artă și ce au de zi artiștii din zonele afectate, articolul ăsta e un punct bun de pornire.

 

Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Gabriel Sandu