O poveste sindromul impostorului, o condiție psihică de care suferă mulți dintre noi, școala din primii ani de după comunism și scăpările de libertate în internetul anilor 2000.

Fac parte dintr-o generație de late optzeciști/early nouăzeciști, care n-au crescut nici cu cheia de gât, dar nici cu smartphone-uri. Ne-am maturizat și pe maidane, dar și aruncând acatiste disperate lângă primele conexiuni de dial up, care mergeau doar când nu folosea sora mai mare telefonul. Am supraviețuit după legile străzii din cartierele gri și deprimante, dar ne-am adaptat rapid și la regulile realităților virtuale, la care aveam acces din internet cafe-uri, pentru câteva zeci de mii pe oră.

Eu unul mi-am vărsat pre-adolescența pe forumurile din anii 2000, în postări destul de agramate, dar oneste. Scriam sub un pseudonim, ceea ce mă elibera de tirania rigorilor de la ora de română, cratime, virgule plasate corect și fraze frumoase, care să placă la doamna.

În scurt timp greșelile mele de scriere m-au transformat în gluma forumului și m-am simțit constrâns din nou. Am devenit mai atent la punctuație și m-am bucurat de cealaltă parte bună a scrisului anonim pe internet: libertatea de a-ți exprima punctul de vedere fără note scăzute la purtare.

Am scris de pe la 14 ani până pe la 23 un fel de jurnal virtual și, după ce mi-am dat pe brazdă punctuația, îmi fidelizasem chiar și un grup de vreo 10 cititori. Pe atunci, era ceva.

Recent, inspirat de o eleva de 13 ani cu mii de urmăritori câștigați pentru că face whistleblowing pe Facebook despre abuzurile dintr-o școală gimnazială din Târgoviște, am vrut să revizitez propriile experiențe trăite-n școală și relatate în online-ul de atunci.

Dar am avut o surpriză neplăcută. O parte bună din postările acelei perioade dispăruseră în negura serverului din Cambodgia pe care erau stocate datele. M-am enervat, în primul rând pe mine, pentru că ar fi trebuit să le salvez mai de mult, nu să chițăi în 2017 în mesaje private cu un admin al unui forum pe care scriam acum 15 ani.

N-am preferat scrisul pe forumuri pentru că nu primeam teme suficient de lungi sau pentru că mă ignorau profesorii și aș fi simțit nevoia să compensez undeva. Dimpotrivă, cu doamnele de română am avut întotdeauna o relație foarte bună, m-au încurajat să scriu, m-au trimis la olimpiade și s-au întristat real de fiecare dată că nu mă întorceam cu rezultate notabile. Erau de partea mea și știam asta.

Dar frustrarea era mai complexă de atât. Dacă în clasă puteai să excelezi printr-o exprimare mai liberă, la olimpiade, la examenele de capacitate sau bacalaureat, nu interesa pe nimeni ce ai înțeles cu adevărat din conceptele pe care „le învățam”. Erai punctat dacă reiterai mot-a-mot din comentariile de lemn din manuale, învățai fraze de introducere și încheiere pe de rost și scriai ca o mașină de caligrafie. Să mă contrazică cine a trăit altceva, dar creativitatea noastră a fost ținută la minimum în sistem.

Relația apropiată cu doamnele de la română nu dura niciodată la infinit. În timp, pentru că așteptările lor față de mine nu se confirmau și din exterior, începeau să se îndoiască și ele.

Una din primele postări din online, tot despre olimpiade vorbeam.

Aveam o reputație respectabilă în clasă, în principiu consolidată mai mult prin temele libere, dar care era serios zgâlțâită după concursurile pe care le pierdeam. La vremea aia, când percepția de sine încă nu se formează, erau debusolante, cum erau și multe alte lucruri, tranzițiile astea de încredere în propriile capacități.

Ochii de căprioare rănite prin care mă priveau profesoarele mele după fiecare olimpiadă de la care mă întorceam înfrânt, vocile colegilor care șuierau „degeaba l-ați lăudat”, mă urmăreau și deveneam din ce în ce mai convins că sunt doar un impostor, care stă să fie deconspirat în orice moment. Dacă nu-mi amintesc prea multe lucruri învățate în școală, pot să spun cu mâna pe inima că obiceiul foarte prost de a nu mă bucura de o vorbă bună, de niciun succes oricât de nesemnficativ și local, m-a urmărit până azi.

Instinctiv și precaut, răspund la orice compliment inofensiv cu scuze și acuze de sine, pregătindu-mă mental pentru marea deconspirare, când cel care mă apreciază își va da seama că nu fac două parale. Nu dacă valorez eu personal ceva contează acum, ci mecanismul de schimb prin care unii din noi transformăm mental orice reușită într-un sentiment de vină.

Se numește sindromul impostorului și nu suntem deloc puțini cei afectați de el. Se pare că aproximativ 70% din populația globului a experimentat sentimente de genul, chiar dacă de cele mai multe ori stările au trecut neobservate. Dacă inițial se credea că fenomenul afectează în special femeile de carieră, psihologul de la Harvard, Amy Cuddy, afirma că în urma Ted talk-ului pe care l-a susținut pe subiectul ăsta, a fost surprinsă să primească mii de email-uri de la bărbați care simțeau că realizările lor sunt nemeritate.

Cuddy arată cum discrepanța inițială dintre numărul femeilor și cel al bărbaților care-și asumau sindromul, constă în faptul că barbații se tem că odată recunoscută vulnerabilitatea față de propriul succes, au șansă „să fie ostracizați social pentru că nu satisfac așteptările de la ei”. Astfel, femeile sunt mult mai înclinate să discute despre ceea ce simt, în timp ce marea majoritate a bărbaților preferă să se declare stăpâni pe situație. Iar în multe dintre cazuri, chiar dacă nu este considerat o disfuncție psihologică per se, sindromul impostorului, fără un ajutor specializat, poate conduce la depresie. Minunat.

Dacă mă duc cu gândul înapoi, la originile sindromului imposturii din viața mea, îmi dau seama că și internetul sub pseudonim a fost o veche tentativă de a scapa de efectele deconspirării prostiei de care mă suspectam constant.

Forumurile din anii 2000, mircul, yahoo msg-ul ofereau luxul de a fi cine vrei și de a te putea dezice oricând de lucrurile pe care le adresai. Bine sau rău, astăzi marea majoritate dintre noi avem conturi de Facebook cu numele nostru, iar epoca în care puteam să fugim de backlash-ul opiniilor noastre a apus.

Iar asta mă duce la învățătoarea din școala primară, prima persoana din viața mea care mi-a demascat identitatea de pe internet, în vremurile când credeam că sunt doar un nickname invizibil. Eram deja la liceu, o reîntâlnisem pe holurile unei policlinici de cartier, când mi-a spus că-i păruse rău să citească toate chestiile pe care le scrisesem pe net despre ea.


Am fost îndrăgostiți de doamna învățătoare din prima, fete și băieți. Era tânără, părea blândă, avea trăsăturile feței regulate. Aveam să descoperim curând că avea probleme grave cu nervii, dar era jumătatea anilor 90, iar asta nu era ceva neobișnuit pe atunci.

Îndrăgosteala a trecut cu aceeași intensitate cu care se instalase și a făcut loc fricii.

Isteriile ei erau dese. Eram convins că ne urăște și, mai grav, că avea motive să o facă. Mie-mi spunea că „am suflet rău”. În clasa a patra mi-a zis de față cu toată clasa:

„Tu aveai figuri în cap încă din burta maică-tii!”

Clasa a râs, vreo doi colegi au aplaudat, iar apoi a început un vacarm, ca și când am fi fost în pauză, nu în timpul orelor. Ea a zbierat la noi:

„Tăceți că o să mă aduceți la balamuc!” — chestie care, în lumina faptului că ani mai târziu chiar a stat internată la spitalul nouă, nu poate fi decât ironic.

„Întindeți palmele”, a zis în timp ce pregătea linia de lemn.

Ne lovea, roșie la față, cu maxilare încleștate, ca un animal rănit și agresiv. Era o imagine tulburătoare. În timp ce ne altoia, o așchie din rigla de lemn i-a rămas înfiptă în podul palmei unei colege.

Fetița nu a plâns și asta m-a surprins, pentru că sângele îi acoperise deja caietele. Probabil era prea speriată ca să protesteze. Învățătoarea a aruncat nemulțumită rigla ruptă la coșul de gunoi și a luat o alta din plastic, cu care a continuat să ne bată până ne-a pedepsit pe toți în mod egal.

După ce a terminat, a smucit-o pe fetița care sângera și a dus-o la cabinetul medical. Când s-au întors, colega mea avea mâna bandajată. Și-a luat locul în bancă și noi ne-am prefăcut că nu se întâmplase nimic. Simțeam că oricare dintre noi „poate fi următorul”. Învățătoarea a spus ceva ce a repetat de multe ori în anii petrecuți împreună:

„Vedeți, eu v-am zis, vouă vi s-a urcat democrația la cap”

Cam asta era atmosfera. Nimic din ce făceam nu părea suficient de bun, maică-mea era înnebunită pentru că învățătoarea-mi dădea medii de 9 la desen și credea că o face special ca să nu iau premiu sau ca să-mi încurajeze familia să-i aducă „atenții”. Nu știu dacă era așa sau pur și simplu desenam mai prost ca restul clasei, cert e că în aceeași zi în care colega mea a plecat plină de sânge la asistenta medicală, s-a întâmplat ceva mai rău decât altoiala cu rigla de lemn: învățătoarea m-a lăudat pentru prima dată.

Mi-a citit o tema pe care o făcusem de acasă, o compunere pe care a recitat-o în față tuturor cu o intonație exagerată. Mi s-a strâns stomacul. De regulă, citea cu voce tare temele cele mai nereușite, ca să-i înfiereze pe elevii slabi, în timp ce noi râdeam de ei. Credeam că mi-a venit și mie rândul, dar a închis caietul și s-a uitat lung la mine. A strigat la niște colegi care râdeau și spus:

„Ai talent. O s-o sun pe maică-ta diseară”

Sincer cred că nu știam ce-nseamnă cuvântul talent și am fost stresat până seara, când mi-a tradus maică-mea în stilul ei caracteristic:

„M-a sunat învățătoarea. Cică ai făcut bine tema. Să dea dracu să nu-ți dea zece”.

Dar nu m-am liniștit și intuiția mea că lauda aia nu fusese de bun augur s-a confirmat. La nicio temă pe care am făcut-o din acel moment nu m-am mai ridicat la nivelul așteptărilor ei și nu rata nicio ocazie să-mi amintească asta. Mă avertiza mereu:

„Gata! Te-am lăudat o dată și ți s-a urcat la cap!? Lasă că vezi tu!”

Peste ani, după ce știa toată clasă că fosta învățătoare făcea drumuri pe la spitalul nouă, iar eu deja eram abonat la un forum pe care scriam vrute și nevrute, m-am întâlnit cu ea la policlinica din cartier. Așteptam amândoi în fața a două cabinete diferite. Era apatică, deșirată cu toate catrafusele pe mai multe scaune.

Am salutat-o precaut, m-a recunoscut greu. Mi-a zis, dintr-o dată, parcă din altă lume:

„Voi ați fost o generație dificilă, niciunul din voi nu m-a mai vizitat vreodată după ce ați terminat”.

M-a întrebat dacă am mai scris. I-am zis că doar ce mai am de făcut pentru liceu. Atunci mi-a spus relaxată, ca și când toată lumea știa identitatea din spatele nickname-urilor de pe internet, că și ea este membru pe forumul pe care scriu eu și că-mi citește jurnalul. S-a prins de mult că sunt eu, din detaliile pe care le dădeam din cartier. Mi-a spus că-i place să mă urmărească.

Dintr-o dată a devenit foarte agresivă, iar eu am pus asta pe seama instabilității ei. Am început să mă agit abia când a făcut referire la un text în care vorbeam despre anii petrecuți cu ea. Deși n-o numisem niciodată și nici nu dădusem indicii prin care ar fi putut să fie recunoscută, era scandalizată de tupeul meu. De parcă era gata să scoată rigla ca pe vremuri și să mă altoiască acolo, pe holurile policlinicii, a spus pe un ton prea ridicat:

„Ți-am pus stiloul în mână și aia e tot ce-ți amintești tu despre mine?! C-am zbierat de două ori la voi?!”

Am înlemnit. Am reevaluat mental tot ce scrisesem. Am negat c-aș fi avut cont pe vreun site. Mai mult, în perplexitatea momentului am enunțat chiar ceva de genul:

„N-aș îndrăzni niciodată să scriu așa ceva”

M-am simțit ușurat când am fost strigat din cabinetul doctoriței. La ieșire n-am mai dat ochii cu ea și de atunci n-am mai văzut-o niciodată.

Seara am început să mă simt din ce în ce mai jalnic pentru că eram deja la liceu, nu mai aveam de mult nicio legătură cu învățătoarea și, totuși, n-am reușit să-i fac față. Ca atunci când profesoarele se convingeau după examenele pe care le dădeam că nu-s vreo senzație literară, așa am simțit și când mi-am dat seama că fosta mea învățătoare abuzivă știa tot, ca un big brother omniprezent. Toate legăturile cu femeile astea care păruseră să aibă încredere-n mine la un moment dat, păreau ițe ombilicale, greu de tăiat.

A fost de ajuns să se răstească puțin la mine fosta învățătoare și eu am luat o voce mieroasă, gata să-i fac pe plac. Mi-am demascat propria lașitate de a nu putea să-mi susțin părerile pe care le profilam cu mândrie pe net. O senzație de impostură greu de suportat.

În câteva ore mi-am schimbat user name-ul pe forum și m-am dat altcineva. Am relatat în scris tot episodul întâlnirii de la clinică cu învățătoarea, conștient că s-ar putea să-l citească. Am schimbat puțin finalul, în loc de felul ăla supus prin care mă umilisem în fața ei, am povestit că-i susținusem ceea ce scriam și că o învățasem o lecție. Aiurea.

Postarea a primit multe aprecieri, iar eu m-am simțit brusc mai bine, de parcă tocmai mi se vindeca o julitură care mă ustura.

Textul ăla era unul din cele care s-au evaporat în marea de bitsi, odată cu celelalte date care au dispărut de pe serverele forumului. Mi-a părut rău. Erau urme precise ale unui fenomen care, chiar îmblânzit de terapie, mă va urmări toată viața.


Pe Gabriel îl poți urmări și aici.

Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Gabriel Sandu