Serge Latouche este profesor emerit de economie la Universitatea Paris Sud, specialist în științe politice, filosofie și economie, scriitor. Susține teoria decreșterii, fiindcă o Planetă cu resurse finite nu poate să susțină o creștere economică și demografică infinită.

Am stat la discuții cu Latouche, invitat în România de Asociația SNK, cu ocazia lansării noii cărți a acestuia, Deteriorare garantată:

În continuare fragmente din video:

Creșterea de dragul creșterii dă dependență

Creșterea este un fenomen biologic firesc. Problema este că în secolul 18, o societate din lume, societatea occidentală, a împrumutat din biologie acest concept al creșterii și al dezvoltării.

Darwin spune că organismele se modifică în timp. Cresc. Însă semnințele nu devin în mod natural niște semințe gigantice—acest lucru se întâmplă numai dacă există o patologie.

Însă există o diferență între dezvoltare și creștere. Dezvoltarea este transformarea calitativă a unui fenomen cantitativ, care este creșterea. Dar nu poate exista dezvoltare fără creștere. Între paranteze de aceea dezvoltarea nu poate să fie durabilă, pentru că o dezvoltare implică creșterea și o creștere nu poate să rămână infinită în condițiile unei planete finite.

Împrumutând din biologia evoluționistă aceste concepte de creștere și dezvoltare, economiștii își pun niște probleme pentru că trebuie să ne gândim: „Economia — este ea un organism?” Putem să ne imaginăm ca James Lovelock că interacțiunile dintre omenire și mediu reprezintă un organism, acea Gaia, întruchiparea Pământului, care reacționează la răni, la transformări și chiar se răzbună după cum se intitulează și ultima sa carte, The Revenge of Gaia.

Mulți filozofi au comparat civilizațiile cu organismele. Au utilizat această metaforă a civilizației ca organism. Cum este filozoful napolitan Giambattista Vico, care spune că asemănător unui organism, o civilizație se naște, crește, ajunge la maturitate, apoi dispare. Însă folosirea acestei metafore a organismului pentru economie este o dublă impostură pentru că economia nu este un tot. Ea poate să fie doar o parte din ansamblul vieții unei civilizații. Economia nu este tot, există și partea politică, partea culturală. Există alte lucruri.

Așadar nu putem să facem aceeași metaforă și în cazul economiei. Această metaforă este de două ori o impostură pentru că dacă o civilizație se naște, crește, ajunge la maturitate, apoi traversează un declin și moare. Economiștii au imaginat o creștere care să fie eternă, care să nu moară niciodată. Civilizațiile de-a lungul timpului au avut un adevărat cult pentru creștere dar pentru creștere în sensul ei natural, pentru creșterea plantelor…

Doar civilizația occidentală a făcut din creștere o adevărată religie, a avut acest cult pentru creșterea în sine, pentru că această creștere economică permitea deținătorilor de capital să facă profit.

Tot mai multă creștere pentru tot mai mult profit. Cum spunea Marx: „Acumulați, acumulați”, aceasta este și legea și profeția.

Ideea de creștere a devenit esența economiei de piață, a economiei capitaliste. Și care prin consecință a introdus într-o planetă limitată un mecanism nelimitat, care nu poate decât să conducă la un moment dat la colaps.

De aceea am inventat acest slogan al decreșterii, din necesitatea de a ieși din această societate a creșterii și de a inventa o societate diferită, o societate durabilă, care să ne permită să avem un viitor.

Dacă trăim în această societate a creșterii, este pentru că producem și reproducem la infinit societatea creșterii—însă nu ne naștem toxico-dependenți. Am devenit așa. Am devenit astfel printr-un proces de educație, de formatare a imaginarului nostru și astăzi suntem cu toții niște „drogați” ai creșterii.

Cum trebuie să ne schimbăm societatea?

Am văzut mai devreme care sunt transformările practicilor materiale care sunt necesare pentru a trăi într-o societate durabilă, sustenabilă: mai puțină poluare, mai puțin supraconsum, mai puțină risipă, mai puține deșeuri care sunt eliberate în natură și așa mai departe.

Însă este nevoie și de măsuri concrete, care să aibă un impact fundamental asupra stilului nostru de viață, să-l pună complet sub semnul întrebării:

  • Taxe din ce în ce mai mari—mult mai mari decât sunt astăzi pe benzină, de exemplu, pentru că astfel se va diminua utilizarea mașinilor care sunt responsabile de cea mai mare poluare, de cele mai multe emisii de gaze cu efect de seră și în mare parte de schimbările climatice.
  • Măsuri pentru a stimula companiile să își schimbe comportamentul, să renunțe la această obsoloscență programată, să nu mai producă aparate care se strică, pe care suntem nevoiți să le aruncăm pentru a le reînnoi în mod mult prea rapid. Să producă aparate pe care să le putem păstra toată viața. Să cumpărăm o singură dată în viață o mașină de spălat, o singură dată calculator, un singur televizor, o singură dată un frigider.
  • Ar trebui să ne reasumăm utilizarea banilor văzuți ca un bun comun—să fie văzuți ca un servitor înțelept și nu ca un stăpân atotputernic. Să nu mai fie încredințați organismelor private, cum sunt băncile, să democratizăm crearea și gestionarea banilor.

Și pentru a impune aceste schimbări, ar trebui să existe mișcări masive.

Oamenii să iasă în stradă nu numai pentru a se opune corupției, cum a fost cazul în România. În întreaga lume, trebuie să se iasă în stradă pentru a impune aceste schimbări radicale guvernelor, multinaționalelor, organizațiilor internaționale: FMI, Banca Mondială, ONU.

Așadar pentru această tranziție, avem nevoie de o conștientizare, care implică înțelegere și acceptare:

  • Înțelegere pentru modul în care imaginarul nostru a fost formatat, a modului în care gândirea noastră a fost schimbată.
  • O acceptare de schimbare a modului de viață pentru că la fel cum un dependent de droguri știe că prin aceste droguri se autodistruge, el va prefera în continuare să își injecteze drogurile decât să meargă la o cură de dezintoxicare.

În acest sens nu este suficient să facem conferințe, cum este cea de azi, pentru a schimba comportamentele omenirii. Este nevoie de transformări care să se facă de la nivelul cel mai de jos, grassroots. Să fie mici inițiative și ele există deja, mici asociații, care să dea exemplul culturii biologice, al permaculturilor, al reciclării.

Este nevoie așadar să demonstrăm că nu este un demers masochist și că se poate trăi bine, chiar mai bine într-o lume fără risipă, fără gadgeturi, într-o lume unde se muncește mai puțin, unde există mai puțin stres, mai puțină poluare. Și nu se muncește atât de mult pentru obiecte pe care apoi le vom arunca.

Nu sunt partizanul unei ideologii punitive sau a culpabilizării oamenilor.

Această tranziție nu se va putea realiza astfel, prin pedepse. Trebuie să arătăm că această schimbare poate aduce satisfacție, poate aduce echilibru, poate aduce fericire și tocmai de aceea, jurnalul nostru, Jurnalul Decreșterii, are ca subtitlu „Bucuria de a trăi” și nicidecum un demers masochist sau de austeritate.

Obsolescența programată

Înainte de toate vorbim de obsolescența tehnică. Deja din secolul al XIX-lea în Marea Britanie, se vorbea despre acest fenomen, etimologia este latină: obsolere, a fi scos din uz. E vorba despre acele obiecte care sunt aruncate nu pentru că nu mai funcționează, ci pentru că se inventează ceva mai performant.

Vedem că acest fenomen este de fapt, foarte vechi. Securea de bronz a înlocuit securea de piatră. Când se fac săpături arheologice, chiar și azi, se găsesc foarte multe securi de piatră tocmai pentru că ele nu au fost distruse, oamenii nu au renunțat la ele pentru că nu le mai puteau folosi, ci nu au mai avut nevoie de ele după descoperirea bronzului.

Este așadar un fenomen foarte vechi, care datează de la homo habilis. Totuși el a căpătat un nume abia în secolul al XIX-lea pentru că era epoca revoluției industriale, epoca inovației, când acest fenomen a devenit din ce în ce mai important. El a căpătat inițial numele de uzură morală, spre deosebire de uzura fizică. A început să creeze probleme pentru firmele capitaliste, care întotdeauna în contabilitatea lor vor prevedea provizoane pentru amortizare, pentru depreciere. Așadar dacă utilizau o mașină de țesută mecanică, care era foarte scumpă pentru când mașina nu mai funcționa îi estimau durata de viață tehnică în jur de 10 ani și la 5 ani se inventa una mai performantă, un atelier care continua să utilizeze mașina veche nu mai era rentabil și era obligat să o schimbe.

În timpul aceleiași revoluții industriale aceste mașini de țesut, devenind mecanice, au fost capabile să producă din ce în ce mai multe metraje care trebuiau vândute. Cum se vindeau? Prin producția de haine și atunci oamenii a trebuit să fie incitați să consume din ce în ce mai multe haine. Pentru asta au inventat un truc de marketing care funcționează foarte bine, anume moda, care îi convinge pe oameni că este mai elegant anul acesta să te îmbraci cu o haină încrucișată decât cu o haină dreaptă care era la modă anul trecut. Este mai bine să porți o fustă scurtă în loc de o fustă lungă. Atunci oamenii ajung să arunce la gunoi haine care nu sunt de fapt uzate, dar care au această uzură morală, care devin învechite.

Acest fenomen nu este poate la fel de vechi ca homo habilis, însă fenomenul modei există deja din Roma Antică, chiar și din Egipt, unde ne-am dat seama că existau mode vestimentare, mode în construcții, exista moda piramidelor pentru ceremoniile funerare. Acest fenomen se numește obsolescența simbolică sau obsolescența estetică. Și el a fost accelerat, bineînțeles, odată cu producția de masă. Oamenii și-au dat seama că pot să-l accelereze și mai mult printr-o înșelăciune, prin trișare. Și-au dat seama că puteau să limiteze durata de viață a unui aparat prin introducerea unor elemente tehnice, planificând astfel obsolescența aparatului respectiv. Anume că obiectul nu va mai funcționa după o anumită durată de timp. Planifică obsolescența obiectului. Aceasta este obsolescența programată.

Însă odată cu accelerarea societății de consum, cu accelerarea producției, a consumului, a aruncării la gunoi, cele trei forme de obsolescență, tehnică, simbolică și programată, încep să se combine, să devină un singur fenomen.

Un exemplu foarte bun este Apple, care în fiecare an lansează printr-o revoluție, cum numesc ei, noul model de iPhone, de iPad. Acest nou model are și diferențe tehnice față de modelul precendent, deci există o obsolecență tehnică; are foarte multe diferențe simbolice pentru că este mai ales o diferență de marketing, și foarte des este incompatibil cu perifericele anterioare, deci avem și obsolescența programată.

Astfel, avem cele trei fenomene în același obiect. După filmul Cosimei Danonoritzer, la care am participat și eu, guvernele și Europa au dorit să limiteze acest fenomen. Însă este un fenomen foarte greu de identificat într-o lume atât de complexă.

Decreștere în lumea digitală și rolul internetului

Este adevărat că s-a argumentat că resursele planetei sunt limitate și că noile tehnologii aduc producția într-o zonă imaterială. Însă este o impostură pentru că, așa cum am văzut și noi în filmulețul de mai devreme, internetul este cel mai mare consumator actual de energie și cel mai mare emițător de emisii cu efect de seră.

Chiar dacă această economie este văzută ca una imaterială… când lucrăm la un calculator, nu avem senzația că producem emisii și consumăm energie. Internetul se bazează pe o infrastructură, pe care noi nu o vedem în fața ochilor, dar care consumă foarte multă energie, foarte multe metale prețioase.

Statisticile, care au arătat că această nouă economie imaterială nu consumă energie și nu este responsabilă de emisii, sunt de fapt subiective, pentru că ele nu iau în calcul faptul că baza materială respectivă nu mai este produsă în țările acelea, acum ea se produce în China, nu se mai vede în țările lor.

Poate că statisticile din Statele Unite ar putea arăta că amprenta ecologică a produselor pe care le consumă americanii a scăzut sau măcar nu a crescut în aceeași proporție cu creșterea PIB-ului, însă acest lucru este fals pentru că impactul material al acestor produse este acum raportat în țările unde ele au fost produse, în China.

Cu alte cuvinte, ne exportăm în mod masiv poluarea.

Obsolescența programată și combaterea șomajului

S-a spus că obsolescența programată ajută la combaterea șomajului, de aceea a și apărut acest concept în timpul crizei anilor ’30. Însă este o contradicție pentru că în același timp: Avem nevoie de obsolescență programat pentru a combate șomajul, dar în același timp, distrugem planeta, deci șomajul oricum va dispărea pentru că va dispărea omenirea.

Obsolescența programată a fost într-un fel legalizată tocmai prin intermediul unor mecanisme de incitare. Sunt acele prime, de exemplu, în Franța, oamenii erau incitați să-și ducă mașinile vechi la reciclat și să cumpere unele noi.

De aceea singura salvare de obsolescența programată și pentru a salva planeta, rămâne decreșterea și anume o schimbare majoră a societății noastre, o rupere a legăturii între locurile de muncă, între venituri pe de o parte și creștere pe de altă parte. Ceea ce de fapt și era înainte de societatea noastră modernă și la asta va trebui să revenim dacă dorim să avem un viitor.

Mulțumim Creionetica, agenția de creație care a realizat campania de comunicare a evenimentelor lui Latouche și ne-a intermediat interviul

Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Redactie

Brrlog este o publicație de jurnalism explicativ și satiră culturală. Sau jurnalism cultural și satiră explicativă, încă nu e clar.