Un editorial despre nuanțele umorului.

foto via Shutterstock

Când eram mic, maică-mea mă pocnea des peste mâna cu care îi aratam tot felul de lucruri și oameni, apariții noi în universul meu, care mă mirau și pe care voiam să i le impărtășesc ei. Mama era unul din puține mele contacte cu lumea exterioară și singurul validator al „revelațiilor” mele care conta.

„Să nu mai arăți niciodată cu degetul, omul ăla se simte prost!”, îmi zicea ea și mă smucea. Avea dreptate, dar eu înțelegeam, atunci, cu totul altceva. Faptul că răspundea la o mirare pe care o aveam față de lumea exterioară cu o smucitură, mi-o traduceam printr-o respingere. Eram prea mic atunci ca să înțeleg de ce cineva pe care arăt cu degetul „se simte prost”. Am înțeles mai târziu și, oricum, în cu totul alt mod.

În primii ani de școală, când am început să mă plâng că râd copiii că vin cu aceeași pantofi vai de ei zilnic, mi-a spus: „zi-le că așa vrei! Că așa e moda!”

Pe moment nu eram de acord, voiam alți pantofi, cum aveau alți colegi și punct. Dar în timp cred că ceva din educația ei de a sfida „valul” societății atunci când nu te poți ralia la el (din sărăcie sau din alte motive) a rămas în comportamentul meu peste ani.

Printr-a 5 a, când în loc de premiul doi am luat premiul trei dintr-o tâmpenie (proful de religie mi-a încheiat media 8 pentru că vreo două ore la rând i-am cerut dovada că Dumnezeu există :)) în timp ce deveneam un erou printre colegi, care erau fericiți că scapă de liturghia aia adormitoare), maică-mea a schimbat tactica. Mi-a zis:

„Numai tot sfida profesorii, o să ai de pierdut!”

Îmi dădea exemple personale, despre cum sfida ea sistemul de învățământ comunist (nu spăla tabla, nu venea în uniformă sau fuma în baie) și cât a avut de tras după. Le lega mereu c-o poveste de după revoluție, când deși era unul dintre cele mai buni membri dintr-o echipă de proiectanți, a fost dată afară pentru că i-a spus ce credea unui fost membru de partid care făcea mișmașuri pe acolo.

Începuse să mă învățe, deci, o altă poveste, aia cu „capul plecat sabia nu-l taie”, expresie pe care am urât-o cu tot sufletul. Nici asta n-a funcționat și, într-un fel, ea a avut dreptate. Teoretic, chiar am avut de pierdut. Proiecte din care am fost zburat sau m-am zburat singur pentru că mi se păreau că se întâmplă chestii intolerabile, dar practic, cred că tocmai asta a „curatoriat” viitoarele mele experiențe și reputația asta m-a ferit de o mulțime de rahaturi în care altfel aș fi intrat. Deci „tot răul spre bine” (altă expresie pe care o urăsc visceral, dar nu m-am putut abține).

De unde plecasem. Arătatul cu degetul. Nu m-am vindecat niciodată de el complet. Pentru că sunt destul de atent în jurul meu, simt că mă sufoc dacă nu împărtășesc cu lume, prieteni sau urmăritori, chestiile pe care le văd și care mi se par fascinante. În liceu am avut o gașcuță de alți trei colegi cu care cam tot ce făceam era să arătăm cu degetul pe alții, colegi și mai ales profesori. Râdeam de ne spărgeam, ne dădeau afară pe hol și râdeam până făceam tahicardie.

Mulți nu înțelegeau de ce râdem și era probabil datorită unui gen de umor dubios, pe care atunci când l-am recunoscut în alții, i-am ținut, atât cât s-a putut, de companioni de drum lung.

E o linie foarte fină între motivul pentru care râd de ceva pe care simt nevoia “să-l arăt cu degetul prietenilor” și mitocănia per se. Sunt conștient de asta, dar există totuși o linie. Ea constă în faptul că (cel puțin încerc să) nu râd niciodată de oamenii care s-ar simți lezați (și nu-s politicieni) și nu targetez chestii care nu pot fi schimbate (gen defecte fizice). E just că-mi vine să râd de chestii care mi se par prostești și fudule (cum poate râd și alții mai deștepți de mine, I can live with that), dar o să continue să mi se pară ceva absolut hilar de amuzant în a observa sinapsele care dau în gol ale unora și trufia cu care se țin tare. Unii se enervează, alții se întristează, mie-ntâi îmi vine să râd as fuck.

Nu scriu chestii dintr-astea prea des în articolele pentru care sunt plătit, pentru că linia de înțelegere între amuzament și hatespeech e atât de subțire, că nu vreau să încurajez niciun deranjat să se simtă oportun atunci când shame-uiește. Dar asta nu înseamnă că-n cercuri de apropiați nu fac în continuare glume care auzite de cineva care nu mă cunoaște ar putea să pară foarte greșite. Chiar am râs recent pe tema „vă dați seama dacă cineva ar leak-ui și scoate din context miștourile noastre, că n-am mai avea de muncă niciunii”

Nici pe Facebook nu mai arăt cu degetul like in good old times, mai ales de când media de urmăritori din listă a depășit-o pe aia de prieteni. Deși n-am vrut neapărat, a trebuit să mă obișnuiesc cu ideea că am o responsabilitate și pe Facebook, ca și la gazetă, and thats that.

Totuși. De curând am (re)văzut pe wallul unei prietene (pus la privat, nu public ca al meu) o relatare pe care mi-a făcut-o și la telefon, cu una la teatru care nu s-a prins că spectacolul începuse și s-a luat la harță cu actorii. Apoi s-o fi prins mai târziu, nu s-o fi prins deloc, tipa a rămas îmbufnată și a plecat sfidătoare, nemulțumită, de la aplauze. Neînțelegerea de la început i-a stricat experiența, s-a ținut demnă până la capăt, a plecat cu țâfnă, a vrut să se știe că e nesatisfăcută de ceva ce, de fapt, nu înțelesese.

În fine, mi s-a părut funny as fuck, am râs și la telefon, am râs și când am citit-o pe facebook. Până când, în secțiunea comentarii, a apărut unul care zicea cu alte cuvinte că, mă rog, să nu mai râdem atâta, că poate de fapt n-am înțeles noi.

Nu mă-nțelegeți greșit, lumea e plină de distrugători d-aștia de distracție, care pentru că nu se raliază la o poantă vor și ei niște atenție, i-am întâlnit la petreceri, peste tot, îi știți și voi. Diferența e că-n viața reală le poți întoarce spatele liniștit și sorbi din bere mai departe, pe când pe net, orice ați zice, nu e chiar așa ușor. Comentariul lor rămâne acolo și va strica (sau hai, doar altera) cheful de a râde al viitorilor cititori.

Ce vreau să zic, și mă refer mai ales pe wall-uri private, care mi se par încă niște spații mai safe, gândiți-vă de două ori înainte să crash-uiți o glumă care nu vă amuză. Este ceea ce aveți de zis util în vreun fel, altul decât să stricați distracția altora? Cine este omul pe care-l puneți la punct pentru o poantă oarecare, l-ați mai citit, îl cunoașteți? Îi intuiți pe bune intențiile nasoale sau e doar cineva cu un umor diferit de al vostru?

Deh.

Pe Gabriel îl poți urmări și aici.

Urmărește Brrlog și pe Facebook. Brrlog este o publicație de jurnalism explicativ și satiră culturală. Sau jurnalism cultural și satiră explicativă, încă nu e clar.

Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Gabriel Sandu