Noaptea, pe străduțe ardelenești.


„Uneia i-a tăiat gâtul acum câteva zile”, îmi zice polițistul local în fața căruia dau declarații după două ore petrecute împreună, de mai aveam puțin și ne povesteam și copilăria mică.

„Alta a fost împușcată acum câteva luni, n-ați auzit de la televizor?” continuă el, în timp ce pe mine mă treceau fiorii. Unde naiba se-ntâmplă toate astea, m-am întrebat, aici, în orașul ăsta mic de provincie unde secuii conviețuiesc bine-merci cu românii și, chiar glumeam cu un amic cu care ies serile la alergat, că în Mureș, de pe pista de la coline, printre vilele bogaților, e o imagine impresionantă a orașului văzut de sus, dar că poate sare vreun urs în fața noastră din pădurea de pe platou și ne potolește idilicul. La care amicul meu a zis:

„N-avem noi atâta noroc. În Mureș nu se întâmplă niciodată nimic”

Ei și iată. Ieri seară am ieșit la alergat fără el, am urcat colina, printre casele celor cu stare de unde blocurile de 3–4 etaje lovite de gri și austeritate se văd ca niște purici, de parcă n-ar exista. Când am coborât pe bulevardul 22 decembrie 1989, am văzut ceva de-o violență greu de descris. Un individ o târa pe o tipă de gât, de păr, o trăgea de ce apuca, până în spatele blocurilor mici, unde niciun felinar nu bătea.

M-am grăbit spre ei, în întunericul ăla absolut nu se vedea nimic, dar se auzeau înjurături groaznice, o lovea foarte tare și apoi cineva din blocul de vis a vis a aprins o lumină și am întrezărit-o pe femeie pe jos, lovită de o namilă sinistră în burtă, peste tot. Nu am reușit să văd cu ce-o lovea, dacă avea vreun cuțit sau nu; m-am uitat de jur împrejur și m-am gândit să iau o piatră, să-i dau cu ea în cap din spate, dar n-am făcut asta.

Am sunat la poliție, care a ajuns acolo în circa 4 minute, interval în care am travesat pe partea opusă, unde erau o gașcă de trei băieți pe care i-am îndemnat să vină cu mine să-l oprim pe ăla până vin oamenii legii, dar băieții m-au înțeles greu și au decis că n-au ei treabă. Au plecat în noaptea lor, una mult mai liniștită.

Până am traversat înapoi a ajuns poliția, agresorul dus la secție, ea cu Smurdul, eu și trei femei martore de la geam spuneam ce am văzut.

Victima zicea că și-a pierdut în altercație geanta cu acte și bani, motiv pentru care eu și doi agenți locali am căutat în bezna totală, cu lumina de la telefonul meu și lanternuța chioară a unui polițist, de zici că era de la breloc. N-am găsit nimic, dar scena cu mine și cu polițiștii mureșeni căutând o poșetă prin boscheți, aia e o imagine pentru care aș renunța la ciorbă, dac-aș fi regizor de film român.

Apoi șeful echipajului m-a dus la secție să reconstituim într-o declarație în limbaj de lemn ce s-a întâmplat. Agresorul era în curtea secției, la taclale cu agentul de la proximitate, m-a urmărit cum intru în secție c-o privire alunecoasă, pe care am mai văzut-o la un taximetrist din București, căruia i-am zis că vreau să merg în alt cartier decât ăla în care se retrăgea el. Era atât de degajat că nu zici că tocmai era să omoare pe cineva și l-a găsit poliția, ci c-a ieșit în tura de noapte la o cafeluță cu dispecera.

Eu m-am dus într-un birou unde de pe un perete mă privea un tablou cu flori de Luchian, care avea prins în ramă, peste el, o iconiță cu Boca Arsenie. Such eclectism. Pereți dați cu vopsea lucioasă de un tare dubios vernil, calculatoare închise — păreau mașini de scris cu monitor, un cuier antic c-o bască atârnată și pe jos, într-un colț, abandonat în nepăsare, primul monitor inventat, cu un tub de plastic enorm, o apariție care a transcens deceniile, mi-am zis.

Șeful de secție voia să știe cu ce gânduri sunt prin Mureș; eu îl întrebam ce va păți bătăușul ăla de femei, el, destul de perturbat de insistența mea, mi-o tot repeta pe aia cu „limitele legii, noi facem constatare, facem tot ce putem”, dar revenea cu chef de socializare la chestiuni mai personale, ca de exemplu dacă mă plătesc bine la teatru, dacă la București stau cu părinții sau singur, ce să mai, vorbim orice, până vine colega lui, să noteze după dictare, cuvânt cu cuvânt, o minută a serii, de când au fost anunțați la 112 și până acum.

Au lucrat la declarația aia mai mult de o oră, vă jur, în căutarea limbajului perfect. Să-i spunem un bărbat agresiv sau o persoană de sex masculin care o agresa pe o altă persoană de sex opus? Agenta roșcată care nota după dictare mai făcea când și când propuneri de sintaxă, dar nu a avut trecere la șeful ei. I-am urmărit cu interes antropolo-estetic unghiile mov și pe acea una singură (cea cu inelarul) făcută bleomarin. În oboseală acelui moment m-am întrebat dacă unghia ei bleomarin nu se simte singură, apoi m-am aplecat să văd dacă polițista nu cumva e-n sandale și-i pot vedea și pedichiura, dar nu, era-n ghetuțe, tsk.

Între timp am aflat că tipul și tipa din altercație sunt concubini, deci sunt „la încadrarea violență în familie” —ne-a spus polițistul de proximitate mie și colegilor lui agenți, de parcă ar fi descoperit ceva după ani de cercetări. Se pare că o dată la ceva zile, tipul o mai târăște pe betoanele cartierului, vecinii știu, știe și poliția, ea refuză să facă plângere.

Când a venit Smurdul să o ia — plângea, era speriată, proaspăt amenințată cu moartea și plină de sânge, dar odată ajunsă la spital, a refuzat consultul. De la Smurd a venit și ea la secția de poliție, unde a umblat năucă pe linoleul dezlipit al culoarelor, nervoasă că nu și-a recuperat geanta pierdută. Zicea:

„Nu am nici brichetă să-mi aprind o țigăre!”

Polițistul empatic și agitat, îi face rost de un chibrit, ea blesteamă pe cine a sunat la poliție, că ce, și-a luat bătaie, ce mare lucru.

Zice:

„asta e, mi-am luat bătaie, treaba mea”

Banal, simplu, de parcă n-aș fi văzut și nu s-ar fi trezit jumătate de cartier de halul în care o nenorocea ăla. M-am gândit: ce repede se pot schimba filtrele de percepție ale victimei unei agresiuni de genul. Și nu numai ale victimei, trebuie spus că odată cu refuzul ei de a depune plângere, parcă și-a pierdut toată secția de poliție interesul de a o proteja, de parcă n-o văzuse toată lumea plină de sânge și tremurând din toate încheieturile. Asta e, păreau că gândesc toți și uneori mai și articulau frânturi de gânduri groaznice: nu vrea să meargă mai departe, a și băut ceva, uită-te la ea, e vai de ea, probabil e și prostituată, să terminăm cu declarația aia și se ne vedem de această tură de noapte până se fac zorii și ne înlocuiesc colegii.

La locul faptei, cât aduna opinii de la martorii vizibil șocați, polițistul șef s-a asigurat că e câte un coleg de-al lui și la Smurd, unde e victima, și la secție cu agresorul și cineva cu noi, martorii. Le-a zis unor colegi, afectat, să aibă grijă că poate:

„a făcut aia contuzie la cap de cum o fi dat-o cu capul de asfalt și să nu moară în câteva minute, să picăm de fraieri”

Așadar, pentru că femeia a refuzat și de data asta să depună plângere împotriva concubinului ei violent, hârtiile pe care noi am consemnat trauma ei „își vor urma cursul legal”. Pe românește, nu se va întâmpla nimic.

Polițistul șef l-a adus pe agresor în camera unde stăteam și eu pe un scaun, luptându-mă cu indispoziția și somnul, că deja era trecut de 1 dimineața, iar adrenalina evenimentului deja își luase complet tălpășița. Asistasem la ceva ce mă șocase, mă scosese din rutina mea bourgeois de slightly up middleclass-er, dar acum primeam semnale subtile de la polițiști, care puse cap la cap, s-ar traduce: n-auzi, la noi le sunt tăiate gâturile femeilor și nu putem face nimic, asta cu bătaia, aia e, treaba lor, bine că n-a omorât-o.

Agresorul e masiv, își bălăngane burta din tocul ușii și până la un birou tip catedră, de care se sprijină. Minte cu nerușinare, mimează o timiditate care trădează frecvența cu care o mai fi ajuns la secția de poliție. Nu-l impresionează legea, procesele verbale, martorii, morala că-n femei și-n nimeni nu se dă. Versiunea lui a evenimentelor este că el a băut un suc la bar cu femeia, care, insistă, a băut bere, apoi a dat-o la întors, băuse și el bere, dar nu știe el cine a bătut-o, s-au despărțit fix 10 minute, interval în care, un ilustru necunoscut i-ar fi aplicat loviturile, el a găsit-o deja lovită.

Întrebat unde se afla cât femeia era agresată, a spus că fuma două țigări la o scară departare de locul incidentului. Absurditatea și stupiditatea scenariului lui a făcut-o pe doamna roșcată care scria după dictare să-și ridice ochii verzi din foaie și să zâmbească. A lăsat pixul jos, în semn de „mă, dă-mă dreacu”, și a clăpăit cu degetele mov și inelarul bleomarin la catedra de care părea înfiptă.

Tipul a insistat pe duma asta cu două țigări până au scris-o în declarație. Care va să zică să fie clar: el era câteva scări mai încolo, nu auzea zbieretele nopții, pipa nu una, ci două țigari. Detaliile care contează.

Polițistul secției îl scoate pe culoar să-l convingă că dacă o omoară pe femeie, Doamne fere, îl așteaptă pușcăria. Dar el e relaxat, nu-l impresionează nici discursul ăsta. A bătut-o și-o va bate după pofta inimii, ea nu va depune plângere, și viața merge înainte, poliția nu va face nimic, vom redacta plângeri, martorii își vor pierde nopțile. Și aia e, life goes on.

Pe peretele opus celui cu florile pictate ale lui Luchian și asezonate cu iconița Arsenie, văd o imitație și mai ieftină de Tonitza care are în ramă, tot așa, un pliant. Un pliant pe care scrie:

„Stop violenței domestice”. Pff.

Mai aveam doi la sută baterie la telefon, am rugat polițistul să mă ajute c-un taxi, mi se făcuse o foame monstru după atâta alergat și stat prin secție, mă lovise brusc o senzație de lipsă de sens, voiam să ajung înapoi în centru. Polițistul mi-a aranjat să plec cu loganul unui coleg, care m-a lăsat la unul din cele două non stop-uri din Mureș, unde, la gemuleț, era coadă la hot dogi.

Am mers fără centura pusă, un mic act de sfidare, mi-am zis, un sentiment de siguranță și încredere: sunt cu un polițist într-o mașină de poliție, doar n-o să ne oprească poliția să mă amendeze.

Minute mai târziu am sunat la ușa teatrului, unde stau într-o modestă garsonieră, era 1:30 dimineața, l-am trezit pe portarul Istvan, care sigur nu a fost fericit să renunțe la somn ca să mă vadă. M-am dus spre mica mea cameră și mi-au revenit în minte capul cu părul ud de sânge al tipei și vorbele:

„mi-am luat bătaie, asta e”

Am adormit dezolat la ideea acestei „constatări” care „va urma cursul legii” și la gândul că grija cea mai mare a polițiștilor nu e cum să o ferească pe victimă de viitoare abuzuri, ci nu care cumva să moară neanunțat și să pice ei „de fraieri”.

Târgu Mureș, cu colinele sale de o splendoare greu de digerat, nu e singurul oraș din România care ascunde realități despre care vorbim prea puțin:

La fiecare două zile, o femeie moare în România din cauza violenței domestice. 75% dintre români sunt de părere că victima ar fi putut să plece bine-merci înainte să fie omorâtă. În mentalul colectiv nu pare a fi loc de nuanțe și înțelegere, iar legea este aplicată pe același principiu. CEDO a condamnat România în mai 2017 pentru lipsa de reacție într-un caz de violență domestică și, oricum, peste 75% dintre victime nu apelează la autorități. Citește mai multe despre violența domestică.


Pe Gabriel îl poți urmări și aici.


Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Gabriel Sandu