Prietenii s-au întrebat ce s-a întâmplat de-am ajuns până și eu, un slow reader notoriu, să citesc patru cărți într-un anotimp.

Am devorat tetralogia napolitană a Elenei Ferrante. Am recomandat cărțile și altor prieteni și ne-am petrecut ceva timp discutând despre ele.

Amicii mei mult mai literați ca mine știau că sunt un slow reader și că mă scufund cu lunile în romane pe care pare că nu o să le mai termin vreodată. De aia s-au întrebat ce-o fi atât de special la seria scrisă de Elena Ferrante, de-am ajuns până și eu, rușinea grupului, să citesc patru volume într-un singur anotimp.

M-am gândit o vreme la asta și am decis, pentru aceia dintre voi cu attention span-ul la fel de ciufut ca al meu, să vă explic de ce s-ar putea să vă placă să vă petreceți timp cu cele patru cărți din seria scrisă de autoarea care stă-n spatele pseudonimului de Ferrante.

De la primul volum din tetralogie — „Prietena mea genială”, continuând cu „Povestea noului nume”, „Cei care pleacă și cei care rămân” și până la „Povestea fetiței pierdute”, cărți apărute la editura Pandora M și excelent traduse de Cerasela Barbone, mi-a rămas senzația că sunt față în față cu un om dispus să-mi spună o poveste într-un mod fascinant, care nu mă exclude, ci dimpotrivă, mă transformă într-o parte importantă din ea.

Cititorii celor patru volume — vândute în milioane de exemplare și traduse în peste 40 de limbi — au spus constant că se regăsesc în cele două personaje principale — Lenu și Lila, unite de o istorie care curge prin câteva decenii bune, de la primele lor zile din viața petrecută într-o mahala din Napoli, dintr-o Italie încă marcată de ieșirea din al doilea război mondial și aflată într-o continuă criză de definire a dominantei politice, până când au ajuns pe drumuri diametral opuse, iar vârsta le-a biruit pe amândouă.

ilustrație via Shutterstock cu orașul Napoli, locul în care se petrece acțiunea cărților Elenei Ferrante.

Lenu, prescurtarea de la numele Elena Greco, personajul din prisma căruia sunt narate volumele, este o autoare care își rememorează momentele marcante ale vieții. Un copil născut în sărăcie, dar care prin educație solidă s-a debarasat de dezavantajul statutului social. Lila, în schimb, prietena ei de care rămâne atârnată ombilcal toată viață, are parte de un destin diamtral opus. Mereu revoltată împotriva oricărei forme de autoritate, Lila se afundă în rău famatul cartier din Napoli în care s-a născut, cu studiile rămase la nivel de școala primară, în ciuda potențialului ei extraordinar. Cele patru cărți spun povestea celor două femei care s-au intersectat definitiv în copilărie și care se oglindesc o viață întreagă una în experiențele celeilalte.

Naratoarea romanelor este motivată să-și scrie memoriile pentru că, odată ajunse la o bătrânețe, prietena ei cea mai bună dispare fără urmă. Marcată de ideea că s-ar putea să n-o mai revadă niciodată pe Lila, Lenu încearcă să înțeleagă cum și-au influențat cele două destinele. Povestea e plină de oameni pe care i-au întâlnit și care le-au determinat traseul, de momente de acțiune sângeroasă, dar fără să devină un thriller, de amintiri nostalgice, dar fără să devină sentimentaliste, cu accente feministe — pentru că vorbim de poveștile unor femei într-o societate eminamente misogină — dar fără să devină activistă. O antologie de-a fir a păr, pe urmele celor pe care cele două femei i-au iubit sau urât, care le-au marcat existențele și schimbat traiectul, o disecție a prea plinului din minte și, de multe ori, a insuficienței din suflet.

Dacă Lenu devine pe durata zecilor de ani evocați o personalitate erudită, nu același lucru se poate spune despre prietena ei, Lila, care, odată cu vârsta, este din ce în ce mai vulgară și absconsă. Lila, în ciuda lipsei de pregătire academică și a suferințelor inimaginabile pe care le-a trăit, își păstrează intactă inteligența fantastică, cu care a fascinat cartierul întreg ale cărui limite nu le-a trecut niciodată. Aceeași inteligență cu care a complexat-o o viață întreagă pe Lenu, care-n ciuda succesului profesional continuă să creadă că doar sub influența Lilei a putut crea cu adevărat.

Prietenia celor două trascende regimurile politice, sarcinile fizice de mame, carierele și alegerile din dragoste, într-un mod natural, cu rupturi și reconcilieri familiare multora dintre noi. Cine nu a avut în copilărie acel prieten care să te facă să te simți mândru că te lasă să-i fii aproape?

Întrebată, într-unul din puținele interviuri pe care le-a acordat, de ce crede că atât de mulți cititori se regăsesc în ambele personaje principale, Ferrante a numit nevoia lor de a conta una în ochii celeilalte. Universalitatea dorinței de a lăsa urme în ceilalți și de a le gestiona cât mai bine pe cele lăsate de alții în noi.

Textele pe care le scrie Lenu cunosc un succes timpuriu, dar cariera ei de autoare are fluctuații importante de atenție din partea publicului și a criticilor. Momentele de trecere de la o perioadă în care unele din cărțile ei sunt bine primite și anii în care intră-ntr-un con de umbră, sunt marcate de apariția în peisaj a Lilei, care pare că nu face decât s-o alunge pe Lenu în hăul nesiguranțelor ei. Ca cititor, ai senzația că Lenu devine o personalitate de succes, ca mai apoi, în pasaje în care Lila descrie ridicolul în care prietena ei își ridică premiile literare, să nu mai fi sigur de nimic. Ferrante stăpânește o tehnică a nuanțării situațiilor excelentă.

Obsesia pseudonimului

Nimic în cele patru cărți nu are note definitive, toate ideile, oricât de vehemente ar părea pentru personaje la un moment dat, sunt chestiuni asupra cărora se revine, iar fluctuația continuă a credințelor naratoarei despre sine și lume, corelate cu evenimentele istorice și personale, fac scriitura să fie reală, palpabilă, de parcă ai citi jurnalul absolut adevărat al unei persoane echilibrate, inteligente și cu o extrem de bună cunoaștere a simțirii umane.

Din senzația asta de veridicitate cred că vine obsesia publică de a afla cine se ascunde în spatele pseudonimului de Elena Ferrante.

Un jurnalist italian care a urmărit către cine se duc cele mai mari comisioane ale editurii care publică volumele sale a descoperit-o pe Anita Raja, o traducătoare a cărei biografie nu are mare lucru în comun cu personajul Elena Grecu al lui Ferrante. Descoperirea jurnalistului italian a fost criticată intens de fani și de editorii italieni, care au descris gestul de „a te uita în portofelul unui autor care vrea să rămână anonim” drept obscen. Totuși, teoria nu a fost infirmată. Presupunând că Anita Raja este Elena Ferrante, faptul că biografia ei reală nu are decât tangențial legătură cu cea a personajelor sale, nu face decât să accentueze talentul ei fantastic.

În interviurile pe care le-a dat, Elena Ferrante a vorbit despre nevoia de a lasă cărțile să se promoveze de la sine și arta literară să-și găsească singură rostul în mințile cititorilor, decuplate de o identitate a unui autor real care, de cele mai multe ori, devine mai prezent decât opera.

După tetralogia napolitană se va face chiar și o serie HBO. Sunt foarte curios ce-o să iasă.

Pe Gabriel îl poți urmări și aici.

Urmărește Brrlog și pe Facebook. Brrlog este o publicație de jurnalism explicativ și satiră culturală. Sau jurnalism cultural și satiră explicativă, încă nu e clar.

Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Gabriel Sandu