„Doamnă, noi am vorbit cu mama celui care l-a bătut, dar n-avem ce să facem. Copiii sunt răi, asta este.”

Andrei Petre are 16 ani și anul ăsta a trecut în clasa a 10-a la un liceu din Râmnicu Sărat, județul Buzău. În urmă cu ceva timp mi-a scris pe Facebook că-și dorește să devină jurnalist. Mi-a spus că este pasionat de subiecte care-l fac să pară ciudat printre colegii lui și că, nu de puține ori, se simte sufocat de perspectivele micului oraș de provincie în care trăiește. Nopțile și-i le petrece de multe ori treaz: face poze la nunți sau încercând să imortalizeze praful de stele lăsat de curentul de meteori vizibil vara.

Am lucrat împreună la un text despre viața de licean într-un oraș de provincie românesc — un mix de agresivitate, plictiseală, frică și bullying făcut deopotrivă de adolescenți, cât și de profesorii lor. Deși nu am găsit în arhiva pe care mi-a trimis-o poze care să arate evenimentele despre care vorbește, am ales să le ilustrez c-o parte din cerul înstelat al Buzăului, sub care s-au întâmplat ele. Mai jos, eseul lui Andrei.

Perseide 2017 — Praf de stele lăsat de curentul de meteoriți văzut din Râmnicu Sărat. Toate fotografiile aparțin lui Andrei Petre

„Copiii sunt răi”

Se-ntâmpla acum vreo trei ierni. Era ora 7 seara și afară era beznă. Puteam să văd strada datorită becurilor portocalii ale stâlpilor de iluminat. Eram pe drumul pe care-l parcurg zilnic de la școală, când, în stația de autobuz, am văzut ceva care m-a marcat. Era un om al străzii, înalt, slab, îmbrăcat cu cel puțin două rânduri de haine rupte. Purta, totuși, o căciulă rusească care părea destul de îngrijită. Nu cerșea și nici nu vorbea cu nimeni. Privea debusolat cum treceau mașinile și cum ninge. În stație mai erau trei adolescenți. Băieți solizi, cu ghiozdane mari, semn că se duceau spre casă. Dintr-o dată, au început să arunce cu bulgări de zăpadă în omul acela, iar, după ce unul l-a trântit pe jos, l-au lovit cu picioarele. Înainte să-și continue drumul, l-au înjurat și l-au scuipat.

Am privit momentul împietrit. Nu am putut să mă gândesc la nimic, eram blocat complet. Am sperat ca cei trei să nu mă observe și să mă lase în pace. Mi-a părut rău mult timp că nu am făcut ceva.

Iarna în Râmnicu Sărat

Dacă cineva i-ar fi văzut pe agresori, poate că i-ar fi oprit. În același timp dacă ar mai fi fost cineva pe stradă care să vadă scena, poate ar fi rămas cu ideea că adolescenții sunt toți agresivi. E ușor să generalizezi. Cu siguranță un adolescent răutăcios, care batjocorește și chiar agresează persoanele dezavantajate iese mai mult în evidență decât unul de la polul opus.

Am auzit des la școală expresia „copiii sunt răi”. Așa este, sunt răi. Dar și profesorii pot fi la fel de răi. Prin participare directă la bullying sau pur și simplu prin nepăsare.

La liceu am un coleg foarte timid. Este tăcut și prietenos, deși are de cele mai multe ori o privire încruntată. Are un mod de a vorbi foarte formal, desprins din desenele animate. Imaginează-ți expresiile folosite în desenele pentru copiii de sub 6 ani. Este dislexic și se concentrează foarte greu. Fiindcă în clasă suntem un număr impar de elevi, stă singur în prima bancă încă din clasa a 9-a.

Colegii fac glume pe seama lui într-un mod în care el nu realizează ce se întâmplă. Băieții îl încurajează să se ducă să vorbească cu fete mai mari, să le spună replici de agățat amuzante de genul: „ai o hartă, m-am pierdut în ochii tăi”. Și el o face.

Noroc că fetele își dau seama că este un copil mai diferit și nu își bat joc de el.

La o oră de biologie a fost chemat în fața clasei pentru a fi ascultat. Profesoara i-a pus o întrebare și el s-a uitat în ochii ei speriat și pierdut. A spus câteva cuvinte exact ca în caiet, iar apoi s-a uitat înspre clasă, ca și când ar aștepta să vină de acolo vreun răspuns. A stat câteva secunde cu ochii pe băncile de două persoane așezate uniform pe trei rânduri, apoi a lăsat capul în pământ și nu a mai putut articula nicio vorbă. Cu toate că abia a vorbit, profesoara i-a pus un 6. Cred c-a făcut-o pentru că-i înțelegea situația și a vrut să-l încurajeze.

Colegii au fost revoltați. Nu erau de acord ca ei să repete papagalicește jumătate de lecție pentru un 6, iar el să spună trei cuvinte și să primească aceeași notă.

De la întâmplarea asta, care a fost în clasa a 9-a, a rămas până în ziua de azi o vorbă între colegi cu adresă clară spre cei de la catedră:

„plâng și eu ca să primesc note mari ca el”

„Copiii sunt răi”. Așa este, dar profesorii lor? Într-o situație de genul, un profesor ar trebui să intervină, să vorbească cu părinții celui agresat sau măcar să i se sugereze să meargă la psihologul liceului.

Unii profesori în loc să fie împotriva bullying-ului, participă indirect la fenomen.

Profesoara mea de română din școala generală este un exemplu bun pentru asta. Era o femeie scundă, cu păr negru, scurt, pe la 40 de ani. Vorbea calm și zâmbea mult. De cele mai multe ori râdea pentru că făcea glume pe seama celor pe care îi asculta. Sau a celor care deranjau ora. Toată clasa râdea în hohote la poantele ei, mai puțin cel despre care era gluma, evident.

La un moment dat s-a luat de un coleg care locuia la țară, într-un sat din apropierea orașului. Profesoara l-a pus să citească cu voce tare ceea ce a scris. Colegul a făcut o „cacofonie”: „cu care”. Femeia l-a oprit din citit și i-a spus „așa se vorbește pe la voi pe la țară? Nici porcii nu vă ascultă dacă vorbiți așa.”.

Toată clasa a izbucnit în râs, iar băiatul a lăsat capul în pământ, rușinat.

După ce 29 de oameni au râs de el câteva minute, a citit în continuare compunerea, care, spre norocul lui, nu a mai avut nicio altă greșeală. Profesoara i-a spus să o refacă și să o citească următoarea oră. În pauză, aproape toți elevii au râs de băiatul de la țară- „țăran prost”, „oier”, „văcar”, „înapoiat”, „sărac”, „cioban”. Înainte de ora aia de română în care profesoara și-a bătut joc de el, nimeni nu îl judeca pe tip pentru că e de la sat, ba chiar se comportau foarte frumos cu el.

Rareori elevul este susținut și ajutat să se integreze. Mulți profesori sunt doar oameni care predau o materie, nu le pasă de elevi, nu le pasă dacă s-au făcut sau nu înțeleși, dacă sunt văzuți bine sau rău. Contează să primească banii. Nici diriginții nu-și dau interesul așa mult. Din punctul meu de vedere, profesorii sunt foarte importanți și ar trebui să fie instruiți mai bine.

În clasa a 5-a am avut un coleg mai timid, care provenea dintr-o familie modestă. Mic de înălțime, slăbuț, tras la față și cu niște ochelari pătrățoși, cu rame subțiri. Era adventist. Colegii l-au marginalizat și și-au bătut joc de el. Îl strigau de multe ori „pocăitule” în derâdere. Odată, un tip l-a întrebat „dacă e așa slab fiindcă religia nu-i permite să mănânce carne”, iar altul l-a completat:

„El n-are voie să facă nimic și oricum religia lui e falsă”.

Așadar, colegul adventist era o țintă sigură.

Nici profii nu se dădeau în vânt după el. E just, nu se descurca nemaipomenit la învățătură, însă era isteț. Profesorii preferau să-l ignore și să se adreseze elevilor „străluciți” — adică cei care învățau lecția pe de rost, cap-coadă, și ridicau mâna la oră, ca să „recite” papagalicește.

În prima zi în care a venit în clasă, s-a așezat în bancă cu mine. Eram la fel de speriat ca și el. După câteva minute de tăcere, văzându-l că-și afundă tot mai mult capul în pământ, l-am întrebat cum îl cheamă. Dintr-o dată, s-a luminat la față. Mi-a răspuns bâlbâit că îl cheamă Matei.

A doua zi, mama lui la venit la școală. A venit hotărâtă spre mine, de parcă făcusem ceva greșit și urma să mă certe. Ea, de fapt, mi-a mulțumit pentru că am vorbit cu băiatul ei. Nu am știut ce să zic și am rămas în banca mea. Adevărul e că Matei, băiatul ei, nu făcea parte din niciun grup și nimeni în afară de mine nu-i vorbea. Și nici măcar eu n-am făcut-o pentru multă vreme.

L-am lăsat singur în prima bancă, pe rândul din mijloc, și, cred că din dorința de a nu fi exclus la rândul meu, mi-am schimbat locul și m-am dus în ultima bancă din rândul de la ușă. Un timp, Matei a rămas același băiat timid, dar, după aproape 2 luni, ceva s-a schimbat. A început să vrea să fie în centrul atenției. Se dădea în spectacol, povestea diverse întâmplări incredibile, cel mai probabil neadevărate. Cumpăra țigări și le arăta tuturor, spunea că fumează, deși n-o făcea.

Toată schimbarea asta l-a făcut să se certe cu un coleg de clasă care i-a spus să-și țină gura, că oricum nu crede nimeni ce spune. Matei s-a enervat foarte tare. I-a spus că este invidios și îi tot repeta „ai vrea tu să ai o viață ca a mea, fraiere”. Acel „fraiere” a declanșat o bătaie.

Evident, Matei și-a luat-o foarte rău. Dirigintele a sunat-o în clasă pe mama lui. I-a spus:

„Doamnă, noi am vorbit cu mama celui care l-a bătut, dar n-avem ce să facem. Copiii sunt răi, asta este.”

De atunci a ajuns tot mai rar la școală. Țin minte că a fost înscris și în anul următor și la fel, a venit ce-a venit, până a dispărut complet. Nu știe nimeni ce s-a întâmplat cu el. Răutăcioșii clasei au mers la un moment dat prin zona în care stătea și l-au căutat. Au povestit că atunci când l-au văzut, l-au fugărit câteva minute, până a ajuns la blocul în care stătea și s-a ascuns în scară.

Ultima dată auzisem că s-a mutat din oraș. Cred că e mai bine pentru el că a plecat. Aici era o țintă.

Andrei este primul intern pe care-l avem în redacție la Brrlog. Dacă ai în minte un subiect despre care vrei să scrii, o întâmplare pe care vrei s-o povestești și ai nevoie de cineva care să te ghideze, scrie-mi pe [email protected].

 

Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Andrei Petre