N-aș fi crezut nici când l-am cunoscut, acum patru ani împliniți fix azi, și nici măcar ieri, când a dispărut de tot, că ceea ce ne-a legat mereu a fost fragilitatea.

Autoportret al autoarei din 2010.

Am avut multe momente în care mi-am dorit să mor. Mai demult am avut chiar și încercări de a face din asta o realitate. Una după alta au fost eșecuri, dar cea din urmă a fost un succes. Nu pentru că și-ar fi făcut efectul cele 54 de somnifere pisate și înghițite, ci pentru că ceva în mine s-a desprins și am reușit să ajung la spital fix cât să mă prăbușesc în fața unei asistente.

A doua zi mi-au dat drumul acasă fără ca măcar să vină cineva să mă ia. Am avut o ședintă de o oră cu o psihiatră, care mi-a spus că trebuie să-mi găsesc un job mai potrivit și un iubit mai material-de-soț. Era blondă, vopsită la cutie, cu părul ars și rădăcinile șaten grizonat răsărite. Purta cizme ciocate turcoaz lucioase, iar pe față cea mai amară grimasă plusată doar de o privire dezinteresată.

Din noaptea aia, m-am schimbat 180 și mi-am îngropat gândurile suicidale. Câteodată în ultimii 7 ani, mă mai bântuie fantoma lor, declanșată de evenimente mici când mă mai cuprinde depresia.

Depresia nu vine în sine cu gânduri suicidale, dar le alimentează cu o benzină la puterea a zecea. Majoritatea nu știu s-o recunoască, nu știu ce să spună unui suferind, nu știu cum să reacționeze în fața ei. Întotdeauna e suficient să asculți. E singurul lucru pe care-l poți face, să-i acorzi unui om bolnav acceptarea și sprijinul, oricât de mic, de care are nevoie să încerce să se vindece.

Uneori, însă, depresia devine boală terminală și face ravagii în familii și grupuri întregi.

Mâine s-ar fi împlinit patru ani de când l-am cunoscut pe Bogdan pe străzile din București, cu o sticlă plină de monezi și o pancartă cu Roșia Montană. O perioadă scurtă am locuit împreună, am râs, am glumit, ne-am plâns durerile și am luat-o pe cărări diferite, dar din când în când ne mai verificam să fim ok. N-am mai vorbit cu el de anul trecut. În seara asta, a fost găsit atârnând cu o funie în jurul gâtului.

Nu-mi amintesc întocmai cum ne-am cunoscut sau despre ce-am vorbit în momentele ălea. Protestele din 2013 au fost o perioadă în care s-a creat o masă crtică de nemulțumiți. Am socializat mult la marșurile alea prin cartiere, am cunoscut zeci, poate chiar sute de persoane. Pe Bogdan îl țin minte că zâmbea tot timpul, așa mi-a rămas în cap. Zâmbetul neșters de pe chipul lui, care îi trăda o perspectivă permanent pozitivă asupra lucrurilor, m-a făcut să păstrez legătura cu el. Vrei să ai în preajmă asemenea oameni.

Sub masca de gaz, Bogdan zâmbea. foto: Liviu Ștef

La câteva luni după ce ne-am cunoscut, mă mutasem într-un apartament nou, iar colegul meu de pe atunci s-a hotărât să se mute în toiul nopții fără să mă anunțe. Bonus, a furat și banii pe întreținere pentru două luni de iarnă. Așa a ajuns Bogdan colegul meu de apartament pentru două luni,. După, s-a mutat din oraș, dar de fiecare dată când venea în București, dormea pe canapeaua extensibilă din sufrageria mea. În lunile ălea, am băut mult vin alb sec, am glumit, am povestit, ne-am spus nefericirile, dar mereu într-un fel care nu părea fatalist.

Mi-e greu să mi-l imaginez copleșit de tristețe și înțepenit într-o depresie care l-a împins înspre un deznodământ necaracteristic. Mi-l amintesc doar zâmbind larg, de-i străluceau toți dinții și te molipsea și pe tine oricât de posomorât ai fi fost. Durerea lui luase masca jovialității, și-o ascundea dibace prin ceea ce părea o fericire supraomenească, aproape spirituală, pe care o împărtășea cu fiecare om întâlnit. În scurta perioadă în care am fost colegi de apartament, se plângea adesea că nu-și găsește un rost în viață care să-l mulțumească și material, nu doar sufletește.

De fiecare dată când ne scriam, era plecat ca voluntar pe undeva: în Slovacia la construit de adăposturi, în Roșia Montană la restaurat de patrimoniu, în excursie cu un grup de copii defavorizați; oriunde era rost de ajutor, Bogdan era primul să-l ofere. Fie că era vorba de Roșia Montană, de fracturare hidraulică, de defrișări, nu era protest cu tematică ecologică să nu-l întâlnesc și pe el acolo născocind noi metode prin care să-și transmită mesajul.

În prima seară în apartamentul din Kogălniceanu, am vorbit despre manele, subiectul delicat pe care-l documentam la vremea respectivă. Deși sceptic, a ascultat atent și deschis tot ce aveam de argumentat și mi-a cerut să-i pun o manea care să-l facă să se simtă mic. I-am pus M-a umilit iubirea ta a lui Florin Salam. I s-a făcut pielea de găină. De câteva ori am ajuns acasă și am auzit din camera lui versurile:

„M-a umilit iubirea ta / Care bărbat ar face așa? / Că te-am iubit, te-am respectat / Bine că s-a terminat.”

Probabil că a rămas una din piesele lui de suflet până în ziua în care a murit. Spun „probabil” pentru că amiciția mea cu Bogdan se răcise în ultima vreme. Ultima oară ne-am auzit în ianuarie 2017. Îmi urase „La mulți ani” de ziua mea.

Bogdan era persoana aia care și-ar fi rupt ultimul colț de pâine uscată s-o împartă cu tine. Acum, el îngroașă rândurile victimelor depresiei — o boală terminală despre care vorbim prea puțin și care se abate, tot mai des, asupra celor mai blânde suflete.

L-am cunoscut fugitiv, am locuit împreună o vreme, apoi ne-am îndepărtat ușor-ușor unul de altul, până când, în seara asta, a dispărut de tot.

Pe Oana o poți urmări și aici.

Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Oana Dorobanțu