În ultimii ani, câinii fără stăpân au fost victimele unor programe defectuoase și crude de control al populaţiei, de cele mai multe ori pretexte pentru deturnarea fondurilor publice. Mai multe ONG-uri au găsit o soluție a problemei în externalizarea ei: mii de câini ai nimănui sunt îmbarcaţi în dubițe şi trimişi spre adopție în țări din vestul Europei. Cum s-a ajuns la asta și ce se întâmplă cu animalele care pleacă peste hotare?


O femeie ușor trecută de 30 de ani, cu trăsături simetrice, dă indicații muncitorilor care manevrează câteva zeci de câini. Se mișcă fără încetare şi anunță ce trebuie făcut cu o voce impozantă. Ştie pe dinafară numele fiecărui câine care urmează să plece. Cei care se ocupă de hârțogăraie stau la „biroul” format din mai multe mese alipite, pe care se găsesc zeci de pașapoarte de animale, liste, produse veterinare de bază și zgărzi. Din colțul îndepărtat al mesei mi se oferă prăjiturele și suc.

Sunt într-o hală industrială din nordul capitalei, unde zeci de câini fără adăpost își așteaptă îmbarcarea în dubițele care-i vor duce spre o viață mai bună. Mischadora, cățeaua de care am avut grijă timp de trei luni, urmează să plece și ea. Se va opri în Austria, la o familie care abia așteaptă s-o întâlnească.

În ultima mea zi cu Mischa am tras de timp cât am putut. Toți ceilalţi câini erau deja urcați în dubă, gata de plecare, dar eu nu mă puteam desprinde de ea. În cele din urmă, am pus-o în ultima cuşcă rămasă liberă și ne-am luat la revedere printre gratiile de metal.

Mașina cu Mischadora s-a îndepărtat de mine seara târziu, când șoselele se eliberaseră de trafic. Drumul ei spre Vest avea să fie lejer.

În pregătirea pentru îmbarcare.

O viață de câine

Câinii fără stăpân nu au avut niciodată o viață ușoară în România. Primele relatări despre prezența hingherilor în București datează din secolul al XIX-lea. În acele vremuri, uciderea câinilor fără stăpân era recompensată. Pe străzi aveau loc adevărate carnaje, fără ca asta să tulbure bunul mers al vieții oraşului. În perioada interbelică, scriitorul Geo Bogza a publicat un reportaj intitulat „La porțile morții“, în care prezenta modalitatea „științifică“ de ucidere a câinilor. Aceștia erau jupuiți de vii și ulterior, prin fierbere, părți ale lor erau transformate în diverse substanțe despre care se spunea că au valoare comercială.

A urmat apoi perioada comunistă. Planurile de urbanizare forţată ale lui Nicolae Ceaușescu au produs schimbări arhitecturale violente. În Bucureşti, cartierul Uranus-Antim-Mircea Vodă a fost demolat la începutul anilor ’80. În jur de 10.000 de case, biserici, monumente istorice, instituții de stat și un spital brâncovenesc au fost distruse pentru a face loc construcției Casei Poporului. Aproximativ 50.000 oameni au fost obligați să se mute la bloc, iar rapiditatea cu care au fost relocaţi i-a pus pe cei mai mulți în imposibilitatea de a-și lua cu ei animalele de companie. Lipsa oricărui program coerent de control al câinilor fără stăpân a făcut ca numărul acestora să explodeze.

O singură femelă poate da naștere la 30 de căţei în decurs de doi ani. Alina Banu de la asociația NUCA din Cluj-Napoca, care a ajutat la darea spre adopțe în alte ţări a aproximativ 500 de câini și de pisici, consideră că „sursa principală a câinilor fără stăpân este abandonul acestora.“

De-a lungul timpului, numeroase ONG-uri și asociații pentru drepturile animalelor au încercat să convingă administrațiile locale că singura soluție eficientă pe termen lung este sterilizarea, dar asta nu a pus capăt programelor crude și haotice de eutanasiere:

„(Aceste practici) sunt contrare Organizației Mondiale a Sănătății care, în urma studiilor efectuate, recomandă sterilizarea, nu eutanasia, deoarece eutanasia este <<costisitoare și ineficientă pe termen lung datorită ritmului rapid de reproducere al animalelor>>”, declara Marcela Pîslă, preşedinta asociației Cuțu-Cuțu, în 2010.

I. Dogs’ Paradise

În România anilor ’90, oamenii și câinii împărțeau teritoriul și nu era clar cine deține controlul. În anul 2000, în București, numărul estimat de câini vagabonzi era de 200.000. În 1997, s-a încercat o campanie timidă de capturare, dar în Capitală existau doar 30 de hingheri. Practica generală era de sterilizare și de „returnare în teritoriu”.

Asta a fost perioada de bonton a maidanezilor din București. Eu am trăit-o în copilăria petrecută în cartierul Drumul Taberei, alături de clanul Struguricăi, cățeaua care a dat naștere unei haite care însuma în jur de 10–15 patrupezi.

Strugurica era un câine de talie medie, cu pete portocalii şi un suflet de mamă-eroină. Când eu și prietenele mele ne apropiam de teritoriul ei, emiteam un fel de yodeling pe un ton înalt prin care Strugurica ne recunoștea: alerga în întâmpinarea noastră, dădea din ciotul de coadă pe care îl mai avea și își arăta dinții în strănuturi de fericire. Am luat chiar și râie de la clanul Struguricăi, pe care i-am pasat-o și mamei mele. După săptămânile de mâncărimi groaznice care au urmat, în care am fiert toate hainele și așternuturile pe care le aveam, poate că ar fi trebuit să stau departe de ei. Nu am făcut-o. În cartierele nouăzeciste, prietenia dintre copiii betoanelor și maidanezi era sacră.

II. Dogs’ Hell

Odată cu venirea lui Traian Băsescu la Primăria București, a început o epocă de violență asupra câinilor fără stăpân care a continuat pentru mulți ani.

Canicidul de eră modernă a debutat în 2001. La momentul respectiv, legea prevedea că patrupezii capturați beneficiază de o perioadă de grație de paisprezece zile, redusă ulterior la șapte zile, în care puteau fi adoptați sau revendicați. Traian Băsescu a ordonat transformarea termenului inițial în eutanasiere imediată, fără niciun triaj între câinii bolnavi și sănătoși, tineri sau bătrâni, agresivi sau blânzi. Deseori au fost folosite metode crude și substanțe neautorizate. Oamenii care trăiau în preajma adăposturilor se plângeau de sunetele înfiorătoare care se auzeau de după ziduri.

Nu este clar câți maidanezi au murit în campania fanatică a lui Băsescu din perioada 2001–2004.

Am văzut cu ochii mei cum câinii cartierului se împuținau. Spre sfârșitul anilor 2000, devenea însă clar că străzile au fost repopulate destul de rapid de câinii rămași, chiar dacă nu au mai fost atinse cotele de dinainte. Strugurica a fost salvată în mod repetat de vecini, care o ascundeau în scările blocurilor. Ultimii ei pui, Leoaica și Cămilă, au trăit până acum câțiva ani.

În 2005, numărul estimat de câini vagabonzi din capitală era de 60.000. În același an, numărul de mușcături înregistrat la spitalul Matei Balș fost de 14.592, o scădere modestă în raport cu cele 20.000 de cazuri înregistrate în anul 2000. Activiștii vremurilor se luptau să arate că majoritatea câinilor prinși și sacrificați au fost cei blânzi, obișnuiți cu interacțiunea umană. Scăderea numărului de maidanezi cu 70% din 2001 până în 2005 și a mușcăturilor cu doar 25%, confirma ipoteza. Astfel, pe străzi au rămas cei agresivi, mai greu de prins.

III. Legile câinilor

În 2006, omul de afaceri japonez Hajime Hori a murit, în centrul capitalei, în urma unei mușcături. Câinele îi perforase vena safenă mică, iar omul a decedat din cauza hemoragiei externe. A fost prima moarte intens mediatizată cauzată de câinii vagabonzi. Autoritățile au declanşat o adevărată vânătoare pentru a prinde maidanezul „vinovat“, însă nu a fost luată nicio măsură extremă la nivel național. Masacrul lui Băsescu era mult prea recent.

În 2008, senatorul PC Marius Marinescu a propus prima lege omenoasă a drepturilor animalelor din România (legea 9/2008). Urma să existe și o a doua lege, referitoare la câinii maidanezi, care avea să se numească legea Marinescu 2. Această lege secundară abroga eutanasierea, cu excepția cazurilor în care animalul era agresiv sau suferea de o boală incurabilă, şi propunea un program de sterilizare în masă, campanii de educare a populației și pedepsirea cruzimii față de animale. Legea a fost aprobata de Senat, apoi plimbată și modificată de nenumărate ori prin comisiile din Camera Deputaților, cu oprire chiar și la Curtea Constituțională.

Între 2008 și 2013, doua legi au fost valide simultan: Legea 227/2002, pentru aprobarea OUG 155/2001 inițiată de Băsescu și legea cadru 9/2008 a lui Marinescu. Prin urmare, practicile de eutanasiere au continuat, însoţite de un program de sterilizare confuz, bugetat generos de către stat. Pentru câini, era o loterie.

În aceeași perioadă, legea permitea municipalităților locale să abordeze problema cum cred de cuviință. Astfel, primarii unor orașe ca Târgu-Mureș sau Sibiu au început să trimită câini în străinătate, pe baza unor contracte încheiate cu asociații din Germania. A fost prima dată când practica adopțiilor internaționale căpăta vizibilitate mediatică.

În aprilie 2013, Rise Project a publicat o investigație despre modul în care dispar fondurile publice alocate rezolvării problemei câinilor. Reportajul a expus deturnări de fonduri în valoare de milioane de euro pentru adăposturi ficționale sau pentru programe de administrare a câinilor în cele mai mari orașe din România. În timp ce pe hârtie se cheltuiau sume fabuloase pentru îmbunătățirea calității vieții câinilor și pentru gestionarea reproducerii lor, la sfârșitul lui 2013, abuzurile din adăposturile românești au intrat din nou în lumina reflectoarelor. Ziare ca Huffington Post și Die Welt au scris despre condițiile groaznice și despre tratamentul inuman aplicat câinilor în adăposturile de la Ploiești și Mihăilești. Câinii ajunseseră carne de tun, undeva între management defectuos, rea-voință și corupție. În 2014, asociația internațională Vier Pfoten a vizitat 43 adăposturi de stat şi a publicat un raport național, ale cărui concluzii au îngrozit opinia publică. Chiar și în ziua de azi, abuzurile continuă. Recent, filmările făcute cu camera ascunsă în adăpostul din Ovidiu, județul Constanța, au arătat condițiile inumane și insalubre în care sunt ținuți câinii.

În septembrie 2013, tragedia a lovit în capitală, de data asta cu reverb. Ionuț Anghel, un copil de 4 ani, a fost ucis de câini. Este încă neclar dacă a fost vorba de maidanezi sau câini de luptă. Urmele găsite pe trupul copilului nu păreau mușcături de maidanezi, iar probele ADN au fost incompatibile cu cele recoltate de la câinii capturați după eveniment. În toată această nebuloasă, accentuată de un circ mediatic care cerea capul unor vinovați, maidanezii au fost scoşi țapi ispășitori.

Imediat după tragicul eveniment, legea Marinescu 2, care urmărea să modifice cruda Ordonanță 155/2001 a lui Băsescu, s-a transformat în legea 258/2013, promulgată de același Traian Băsescu, de data asta din funcţia de președinte al României. Era un ordin clar de a scăpa de cât mai mulți câini cu putință, în special în capitală.

Atunci a început să lucreze în adopții internaționale și Karin Degenkolbe, o activistă pentru drepturile animalelor din Rheinland-Pfalz, Germania, persoana de legătură pentru relocarea Mischadorei în Austria. Momentul zero a fost intrarea în vigoare a ceea ce ea numește „legea uciderii“: „România are această problemă pentru că nu sterilizează câinii, mereu alege să îi omoare, iar problema și mai mare este că activiștii nu pun suficientă presiune asupra politicienilor. Mulți câștigă bani buni de pe urma câinilor, deci nu au nici cel mai mic interes să rezolve problema“.

Autoritatea pentru Supravegherea și Protecția Animalelor (ASPA) a preluat frâiele aplicării noii legi. O practică de ecarisaj privat făcut de firme nespecializate prinsese de asemenea avânt în capitală: „Primele astfel de firme au înflorit în Constanța, sub primarul Radu Mazăre […] Erau firme a căror activitate nu avea nimic de-a face cu animalele, însă obțineau contracte cu primăria, prindeau câini și îi aduceau în adăposturile de stat“, mi-a spus Cristina Icleanu de la asociația Ador Animal Rescue.

În capitală, prețul pe cap de câine era de peste 200 de lei, în timp ce salariul minim era în jur de 800 de lei. Aşa cum era de aşteptat, a început o nouă vânătoare de câini. Perioada asta a coincis cu cele câteva luni dinaintea plecării Mischadorei în Austria, când am fost nevoită să o ascund constant de hingherii care ne treceau pe sub nas și de câte cinci ori pe zi.

Răzvan Băncescu, reprezentantul Primăriei București în ASPA, a fost ținta mai multor proteste și acțiuni ale activiștilor. Dubele de ecarisaj ale ASPA au fost ambuscate în trafic, au fost făcute petiții pentru a atrage atenția asupra condițiilor teribile în care câinii erau capturați, ținuți și eutanasiați, și asupra modului în care ASPA abuza de fondurile publice. Acuzațiile au curs în ambele direcții.

În ianuarie 2015, Băncescu acuza ONG-urile și asociațiile care se ocupau cu adopțiile internaționale că fac trafic de câini, susținând că 90% dintre aceştia ajung în bordeluri zoofile sau devin cobai pentru experimente medicale. Aceste declarații au dat naștere la noi conflicte și proteste, inclusiv la o reacție a euro-parlamentarului Stefan Eck: „Domnul Răzvan Băncescu a lansat o serie de acuzații scandaloase la adresa organizațiilor de protecție a animalelor din Germania și Danemarca […] Aceste acuzații sunt cu atât mai serioase cu cât domnul Băncescu este un personaj controversat, la adresa căruia sunt înregistrate 68 de plângeri penale și care poartă responsabilitatea de a fi maltratat și ucis zeci de mii de câini“. Sub conducerea lui Băncescu, din octombrie 2013 până în februarie 2015, 30.000 câini au fost eutanasiați numai în capitală.

Cu toate astea, câinii și oamenii continuau să-şi revendice supremația. Au continuat să apară cazuri de victime ale câinilor, mai puțin mediatizate însă: o femeie a străzii a fost ucisă în capitală în 2014, și o alta a fost omorâtă la Mizil, în 2017.

Michadora.

IV. Drumul Mischadorei spre o viață mai bună

Pe Mischadora am găsit-o la finele lui 2014, în fața blocul meu din Drumul Taberei. Am un reflex bine format de a interacționa cu câinii pe care îi întâlnesc, iar Mischa mi-a răspuns la chemare. Urma să traversez strada ca să iau tramvaiul și, când am văzut că nu avea de gând să-mi piardă urma, m-am ascuns într-o farmacie, la derută. Mi-am spus că dacă o găsesc acolo și la întoarcere, o iau acasă și văd eu ce fac. Am găsit-o tot acolo, aciuată pe lângă un magazin de vopseluri. Proprietara a fost de acord să o lase înăuntru peste noapte și mi-a încredințat o dublură a cheii de la intrare pentru a-i aduce mâncare și a o scoate la plimbarea de seară în lunile care au urmat. În ianuarie, de ziua mea, am decis să îi fac Mischadorei un cadou: o baie caldă la veterinarul cartierului. Doctorul Dan Iorga a măsurat-o din priviri și mi-a spus:

„E superbă, hai să încercăm să o trimitem în afară”

„În afară?”

Câteva luni mai târziu, Mischadora era transportată la Viena de compania Archiebald, deținută de Raluca Vasile. Ea și echipa ei au înființat firma în urmă cu aproximativ trei ani: „Când am început, cererea era foarte mare, iar oferta aproape inexistentă. Aveam câte 20–30 de cereri de adopție, dar nu aveam cum să trimitem câinii”. Raluca a aflat prima oară de practica adopțiilor internaționale în urmă cu opt ani, când a găsit primii șapte căţei abandonați. Atunci a dat de asociația Animal Souls din Germania, cu care lucrează și astăzi: „Am intrat pe net și am început să caut. Am găsit această asociație și așa au plecat primii câini. Am fost în Germania să îi vizitez. Unul a plecat la Bruxelles, l-am dus acolo personal, cu avionul. De când am început, nu ne-am mai oprit. Aceștia au fost primii șapte”.

Raluca Vasile

Procesul prin care au loc adopțiile este următorul: asociațiile sau iubitorii de animale din România postează pe social media fotografia şi povestea fiecărui câine, acestea fiind share-uite apoi de ONG-urile din vest în cadrul comunităților de iubitori de animale. Când un cățel este ales, potențialul stăpân intră în contact cu asociația locală, se supune controlului la domiciliu, semnează actele de adopție, plătește manevrele veterinare și transportul, și apoi își așteaptă noul prieten.

Raluca Vasile spune că practica adopțiilor internaționale a înflorit cu ajutorul Facebook-ului: „E locul unde are loc toată promovarea și comunicarea. Dacă nu era Facebook, nu cred că putea să se întâmple nimic.”

Costul trimiterii unui câine în străinătate variază între 200 și 300 de euro. E puţin mai ieftin atunci când câinele merge în foster — când nu are un adoptator definitiv și e găzduit temporar de o persoană sau e ţinut într-un adăpost. Prețul include evaluarea veterinară, microciparea, sterilizarea (dacă este cazul), vaccinurile, deparazitările, pașaportul și transportul. „Aceasta este și o modalitate de a verifica seriozitatea viitorului stăpân“, spune Raluca. Pe de altă parte, asociația parteneră din Germania are grijă de tot ceea ce ține de ei:

„Organizează tot. Nu trimitem niciun câine fără control la domiciliu, înainte și după adopție, sunt înregistrați internațional, totul e 100% legal“.

Punctul de întâlnire pentru transportul câinilor este o hală industrială care aparține unei companii multinaționale, pusă la dispoziția firmei Archiebald sub condiția discreției. În ziua transportului, hala este împânzită de câini de toate vârstele care comunică între ei într-o rumoare cu ecou industrial. Unii așteaptă răbdători în cuști, iar cei ai casei, adică cei salvați de Raluca, se plimbă de colo-colo. Cu toții așteaptă să prindă expresul de vest, o călătorie care durează între una şi trei zile, în funcție de destinație.

Pregătirea pentru plecare începe în jurul prânzului și constă în deparazitarea internă și externă, controlul actelor și îmbarcatul câinilor în cuștile atent numerotate din dubele de transport.

Mischa a fost așteptată a două zi în Viena de noua sa familie — C.S., soțul ei și cei doi copii ai lor — cu care am ținut legătura pe Facebook până astăzi. Acum trăiește o viață de invidiat: aleargă prin păduri, doarme în pat cu copiii și e iubită și răsfățată de toți prietenii micuților. C.S. mi-a mărturisit chiar că prezența cățelei a avut un efect terapeutic asupra vieţii ei — plimbările lungi cu Mischa, acum Gina, au contribuit la îmbunătățirea relației cu soțul său.

Astăzi, în spatele halei există un adăpost provizoriu pentru câinii salvați de Raluca Vasile, care așteaptă, la rândul lor, să părăsească România. Odată ce noii stăpâni sau asociația germană parteneră preia câinii, se oferă la schimb donații de mâncare, produse veterinare de bază, lese, zgărzi, jucării, șamd. Mașina se întoarce plină cu bunătăți care ajută astfel următorul lot de câini să rămână în formă până când îi va vrea și pe ei cineva.

V. Educația ar putea schimba felul în care tratăm animalele

Prin faimoasele replici de tipul „dacă îi iubiți așa de mult, luați-i acasă”, Traian Băsescu și Răzvan Băncescu, printre alții, au dorit probabil să suplinească absenţa unor programe realiste, pe termen lung, pentru gestionarea problemei câinilor și lipsa unui amplu program de educare a populației.

Paws2Rescue este o altă asociație, de data asta britanică, care efectuează adopții internaționale în Marea Britanie . Începând din 2013, anul „legii uciderii”, Alison Standbridge și echipa ei vizitează România o dată pe lună ajutând ONG-urile locale să construiască și să întrețină adăposturi la standarde europene. Cu ajutorul Paws2Rescue, 7000 de câini au fost salvați, iar în jur de 1500 au fost trimişi în Marea Britanie. În plus, în colaborare cu asociația internațională World Animal Protection, Paws2Rescue dezvoltă programe educaționale pentru copiii din România, în care îi învață despre drepturile animalelor.

Rata adopțiilor interne responsabile este şi ea pe o ușoară pantă ascendentă, însă ONG-urile sunt cele care au produs această schimbare, fapt confirmat și de Alina Banu, membru fondator al NUCA: „E doar un mic semn că munca noastră începe să dea roade și că noi ca societate facem pași mici într-o direcție buna”.

Sărăcia seculară din România stă și ea, desigur, la baza insensibilității oamenilor față de animale.

„În momentul în care traiul zilnic este asigurat și întrebarea <<oare ce mănânc mâine, oare cu ce îmi plătesc facturile?>> nu mai este o preocupare constantă, vom avea mai multă deschidere să ajutăm sau să-l tratăm mai bine pe cel de lângă noi, indiferent că este vorba de un om sau de un animal“, mi-a spus Banu.

Asociația NUCA oferă sterilizări gratuite și campanii de informare, în special în zona rurală de pe lângă Cluj-Napoca, însă lupta e grea. Reticența autorităților de a aplica legea, faptul că nu pedepsesc cruzimea față de animale şi nu dau amenzi pentru nesterilizare și nemicrocipare, îngreunează eforturile activiștilor:

„Majoritatea populației din România nu vede animalele de companie ca pe niște ființe vii, ci ca pe niște obiecte care trebuie să îndeplinească o utilitate practică […] e o mentalitate învechită, se practică abandonul câinilor în locul sterilizării, iar legislația în domeniu nu este aplicată, existând o proastă gestionare a situației de către autorități […] Darea spre adopție a animalelor fără stăpân reprezintă doar un pas“.

Toate aceste eforturi ale activiștilor pentru drepturile animalelor par, însă, să ascundă o reacție mai profundă. Sentimentul de neajutorare în fața apatiei și corupției autorităților în privința problemei câinilor fără stăpân vorbește și despre neglijarea oamenilor de către aceleași autorități. Odată cu expedierea câinilor departe de țara care, în ultimii 15–20 de ani, a gestionat teribil problema „celui mai bun prieten al omului“, se produce un soi de transfer de speranță pentru o viață mai bună. Măcar pentru ei.

Și uite-așa, ne pleacă și câinii.


Un text de Laura-Maria Ilie

Editor: Gabriel Sandu

Redactor: Paul Bujor


Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *