Noi, est-europenii, nu știm să povestim. Pare că acest concept de storytelling a venit eminamente cu vaporul din vest, inventat de puterile colonialiste care aveau nevoie de o istorie suficient de bine relatată ca să-și întrețină puterea. Mă uit aici la englezi și americani, dar nu exclusiv. La nivel european sunt multe nuanțe, desigur, dar poți să tragi o barieră imaginară între vest și est în ceea ce privește claritatea exprimării.

Scriu asta după o perioadă în care am luat o pauză de la serialul de podcast „S-Town”, produs de This American Life. Acolo, un reporter hăituit cu email-uri de un ascultător care voia să-l convingă să vină-ntr-un cătun din Alabama ca să investigheze o crimă, se hotărăște într-un final să plece la drum și să facă un reportaj. Ajuns acolo nu dă de nicio crimă, dar intră într-o sagă de un randomness absolut superb. Practic, jumătate din cele șapte episoade ai senzația că urmărești o poveste care merge într-o direcție, dar ceva se rupe (nu vă dau spoiler, că-s finuț) și toată treaba devine profilul acestui ascultător și a apropiaților săi. În fine, nu vreau să aduc elogii podcastului în sine, e clar că tehnica de editing americană (din mai toate domeniile) e one of a kind, guști sau nu guști genul, cu ceva suntem toți de acord: oamenii știu să comunice mesajul.

Acum, de ce scriu asta? Pentru că în serialul ăsta sunt montate interviuri cu tot felul de oameni, de la văcari drogați din curul Alabamei, la doamne educate și creștine, la urbani destul de hip, iar fiecare dintre ei comunică într-un mod care, din poziția mea de editor din România, mă face să mor. De invidie și nervi. Cum spanac, de la cei care se chinuie să nu facă dezacorduri la literați, sunt în stare toți să comunice idei cu claritate, cu suplețe, vizual, pur și simplu îi asculți și le înțelegi povestea?

De doi ani de când iau interviuri oamenilor pentru materialele pe care le fac și de aproape un an de când contribui la editarea jurnaliștilor cu care colaborez, mă tot gândesc la ce ne face pe noi românii să ne spunem povestea atât de rău. Și să mă-ntreb, la scară mare, cum influențează incapacitatea noastră de a comunica rolul pe care-l jucăm între vecinii de continent și colegii de planetă?

Poți să discuți cu pepenari din piețe, pensionari, tineret hip, doctori, dependenți de droguri, activiști și experți în diverse domenii, ce transcende toate aceste conversații e dificultatea de a ține aceeași idee de la începutul unei fraze până la finalul ei.

Nu vreau să jignesc pe nimeni, auzindu-mă înregistrat, mă supun și pe mine aceluiași oprobriu. Pare că avem o mie de idei în cap și atunci când ni se cere părerea să vorbim despre ceva, nu ne putem decide pe care dintre ele s-o decretăm câștigătoare și atunci spunem tot ce ne trece prin minte, făcând interlocutorul ori să nu ne mai urmărească, ori discursul de neralatat mai departe.

Sigur, avem și noi oameni care povestesc minunat. Mi-am dat seama de asta în urmă cu un an, când am realizat o serie de interviuri despre același subiect. După ce am ascultat aceeași poveste din cinci surse, a venit o șasea care a spus aceeași istorie, cu zero adăugiri de informație esențială. Doar că a fost pentru prima dată când urmăream firul aceluiași șir de evenimente clar, concis, de parcă-l auzeam pentru prima dată. Câtă liniște îți aduc, în general, în viață, oamenii care știu să povestească evenimentele pe care le trăiesc, parcă poți să te lași în voia lor și să te relaxezi, să te detașezi și să ai încredere (ofcors, e și un pericol în asta). Pe când cei care-s incoerenți te pun într-o stare de alertă permanentă, ai senzația că dacă scapi un cuvânt din ce zic s-a dus naibii sensul întregii discuții.

De curând am participat la un forum internațional de jurnaliști, unde au vorbit oameni de la unele din cele mai mari publicații de peste ocean, dar și de la centre de investigații media din zona noastră geografică, care deși nu produc conținut într-o limbă de consum internațional, sunt recunoscute pentru munca și aportul lor excepțional la bunul mers al societății. Practic, erau oameni de la entități media egal respectate în breaslă. Evenimentul era organizat de așa natură că ascultai câteva zeci de talk-uri pe zi, pe subiecte foarte diferite, așadar era de înțeles că atenția participanților se va diminua odată ce înaintarea în program. Totuși, era fabulos de urmărit la nivel antropologic cum unii speakeri captau interesul audienței deja obosite, în timp ce alții îl pierdeau, deși ceea ce spuneau, la nivel de informație, era foarte mișto.

Ce făceau în prezentări cei care îți țineau atenția (în principiu persoane din țări vestice)? Te ajutau să vizualizezi, te făceau să simți de ce e important să-i asculți, prezența lor pe scenă era preocupată nu de ea însăși, ci de mesajul pe care-l pregătiseră. Am ascultat două relatări fabuloase, când credeam că mai am puțin și adorm, undeva la finalul a șapte ore de discuții și cu doar trei ore de somn la board. Așadar, mi-am zis, dacă ceva-ți trezește interesul, te scoli și din morți ca să auzi.

Ce făceau cei pe care era extrem de greu să-i urmărești (în principiu, estici de-ai mei)? În primul rând erau anxioși cu vorbitul public. Aceleași persoane pe care le-ai cunoscut la o cafea pe terasă și care spuneau sonor glume despre politică locală și era o plăcere să stai în preajma lor, deveneau extrem de conștienți de sine când se urcau pe scenă în fața celorlalți. Orice mică întârziere tehnică îi dădea peste cap, își doreau atât de mult ca mesajul lor să ajungă la cei care-i ascultau, încât lipsa unei reacții imediate îi paraliza, pe unii chiar enerva. Se foiau atât de mult în disconfort că era, în final, epuizant să-i urmărești.

Pentru că subiectul ăsta al (in)capacității noastre de a vorbi despre lumea din care venim mă pasionează de ceva vreme, am discutat cu mai mulți participanți la forum despre talk-urile pe care le-am urmărit.

Într-o astfel de discuție m-am împrietenit cu o editoare din SUA. I-am povestit că urmează petrec câteva săptămâni în țara ei, iar ea m-a avertizat: “Să nu te sperie americanii. Suntem psihotici.”

Paradoxal, în acel ‘psihotic’ pe care-l folosise stătea explicația ei pentru care americanii, de la cei mai basic în materie de educație la cei mai erudiți, știu să te facă să înțelegi ceea ce vor să zică. “Suntem obsedați de noi înșine, de a fi înțeleși noi și munca noastră”.

O zicea de parcă nu era un lucru bun, cu ideea aia în spate că, pe undeva, europenii sunt mai aproape de o oarecare normalitate în exprimare. Am încercat să-i expun senzația mea că oamenii care mă-nconjoară au tendința să se exprime atât de complicat sau să nuanțeze prin explicații extra fiecare afirmație până-n punctul în care discursul se diluează de tot. Am râs, am concluzionat: ei sunt psihotici, noi plini de angoase. Asta-i lumea mare în care trăim, prinsă între două extreme. 🙂

Mai mult ca sigur în toate empiricele despre comunicare pe care le-am exprimat mai sus, un rol extrem de important îl joacă istoria și politicul. Cum să exprimi clar ceea ce gândești, când 50 de ani în țara ta s-a practicat discursul voalat, în care trebuie să păcălești partidul că nu ești împotriva lui și unde cultura a fost, efectiv, ghilotinată, iar oamenii aflau noaptea, la minim, pe radio europa liberă, ce s-a mai publicat pe afară și ce filme au mai apărut și ce muzică mai e-n vogă?

De partea cealaltă, recent citisem un studiu sociologic numit “de ce zâmbesc americanii atât de mult”. Rezultatele indicau că fiind o națiune de imigranți care n-au vorbit aceeași limbă pentru mult timp, să-și zâmbească era un semn necesar de comunicare între străini că “e ok, n-o să-ți fac rău”. Și de aici o întreagă aplecare națională spre a-l face pe celălalt să înțeleagă cine ești și ce vrei.

In other news, dacă aș fi în localitatea București în partea a doua din octombrie mi-aș lua bilete la festivalul The Power of Storytelling. N-am ajuns până acum la nicio ediție, dar cred că discuțiile de acolo ne-ar putea fi utile.

Pe Gabriel îl poți urmări și aici.

Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Gabriel Sandu