Interviu cu Florin Poenaru, antropolog

Comuniștii i-au determinat pe românii să aibă o relaționare aparte cu balcoanele. Regimul a încercat să își impună viziunea asupra stilului de viață al oamenilor. Dar ideologia nu se potrivea cu nevoile românilor, așa că aceștia au încept să-și modifice singuri spațiile, spre oprobiul sistemului—care a impus amenzi și practica umilirea publică a celor care îndrăzneau să altereze arhitectura balconului. În unele cazuri, balconul a devenit un manifest, dar în general era o adaptare la simple nevoi.

Florin Poenaru vorbește despre cum balcoanele au generat tensiuni între autorități și cetățeni și prezintă o scurtă istorie a balcoanelor la români:

Transcript video:

“Să ne gândim cât de important a fost balconul în politica ceaușistă— momentul de glorie al lui Ceaușescu a fost atunci când a vorbit despre invadarea Cehoslovaciei din balconul comitetului central.

Balcoanele din perspectiva cetățenilor

Statul era cu estetica și ideologia, iar oamenii erau cu pragmatismul în viața de zi cu zi: o cameră în plus; mai ninge afară, trebuie închis. Ruptura era la acest nivel.

Modelul de bloc construit în Constanța, de exemplu, era unul împrumutat dintr-o zonă muntoasă. A fost pur și simplu o confuzie făcută de cei care au centralizat și au planificat dezvoltarea urbană în Constanța. Au luat un model greșit de bloc și l-au implementat acolo. La blocurile de munte ai un acoperiș cât să se scurgă zăpada, n-ai nevoie de asta la Constanța. Acolo ai nevoie de o așezare astfel încât să protejeze clădirea de vânt. Nu s-a întâmplat acest lucru și atunci omul trebuia să găsească tot felul de modalități prin care să facă acele clădiri locuibile pentru viața de zi cu zi.

Una dintre cele mai comune explicații pentru închiderea balconului este că oamenii aveau nevoie de un spațiu în plus. Mașinile astea de locuit erau destul de limitate ca suprafață și atunci balconul devenea fie un dormitor, fie o bucătărie, fie un spațiu de lucru, iar de cele mai multe ori, mai ales în anii ’80, un spațiu extrem de important pentru depozitare. Acolo oamenii adunau cartofii, puneau varză—știm toate poveștile astea despre rolul esențial al balconului în cadrul economiei de penurie, care exista în anii 80.

Închiderea balconului era ilegală în comunism și era chiar pedepsită cu amendă destul de mare: peste 10 salarii.

Foto: Vlad Petri

Nu exista o piață unde să te duci să cumperi elemente pentru închiderea balconului. Era o piață informală pe care trebuia s-o accesezi prin cunoștințe, prin relații ca să faci rost de aceste materiale. Apoi, aveai nevoie de un meșter foarte priceput care să facă acest lucru și erau anumiți oameni în cartiere care făceau asta. Se ajungea la ei prin recomandări. Era o întreagă economie ce se desfășura în jurul acestui fenomen de închidere a balconului.

Reacția regimului comunist față de cei care își închideau balcoanele

Reacția regimului a fost una de culpabilizare morală față de cei care își închideau balconul. Îi considerau țărani practic, oameni care veneau de la țară și care păstraseră o mentalitate retrogradă pe care o transpuneau în aceste spații de locuit—care (în viziunea regimului) aveau altă funcție și care ar fi trebuit să rămână în această estetică oficială, în care balconul face parte din fațadă. Erau considerați niște înapoiați care vin cu aceste metehne de la țară.

Exista în revistele lansate de stat și-n alte publicații o încercare de pedagogie socială despre cum să folosești apartamentul, inclusiv să-ți ții balconul deschis. Sunt publicații foarte cunoscute — “Familia”, “Cinema”. Peste tot erau aceste mici inserturi în care oamenii erau învățați cum să folosească aceste apartamente de bloc.

Ei n-au înțeles faptul că închiderea era ceva extrem de pragmatic, oamenii n-aveau caracter ideologic, era nevoie de un spațiu în plus.

Uneori balconul devenea manifest

Dacă afișai tricolorul la anumite momente sau un brad în preajma Crăciunului, erau mici elemente în care se putea citi dizidența.

La Constanța, coloana oficială a lui Ceaușescu trecea chiar pe acest bulevard în jurul căruia am făcut o cercetare. Acolo, oamenii și oficialitățile erau mai atente în preajma vizitelor.

Era drumul vechi, care trecea prin oraș în drum spre reședința lui Ceaușescu de la Neptun. În preajma acestor vizite, autoritățile locale încercau să dărâme acele balcoane care nu erau chiar foarte estetice, care săreau în ochi sau care erau cumva prea vizibile din mașina oficială. Aveau grijă să țină lucrurile astea sub control.

Ceea ce se întâmpla în acele momente, când oamenii știau că urma să treacă Ceaușescu: mai agățau un cearșaf, mai puneau rufele la uscat chiar în ziua respectivă. Un fel de moment foarte banal și foarte minor, care avea însă o încărcătură politică.

Cum a evoluat arhitectura fațadelor

Balconul în modernitate apare undeva în a doua jumătate a secolului XIX, cu o funcție foarte precisă: de a intermedia între spațiul privat, intim al familiei și spațiul public al străzii.

Arhitectura revoluționară leninistă de la începutul comunismului viza restructurarea și reconfigurarea întregului spațiu de locuit, spațiu construit în general. Era o idee de principiu marxistă, care spunea că putem schimba conștiința oamenilor doar dacă schimbăm mediul material, fizic, în care ei locuiesc, lucrează, se desfășoară—și atunci întreaga gândire revoluționară viza acest aspect de reconfigurare a întregului spațiu.

Stalinismul a introdus o ruptură în această tradiție. Stalinismul înseamnă cu totul altceva, acolo arhitectura trebuia să fie monumentală. Arhitectura trebuia să reprezinte, să întruchipeze viitorul luminos al comunismului, succesul și victoria comunismului în viitor.

Stalinismul nu mai este funcțional, ci este pur și simplu axat pe grandoare.

După aceea, în diferite etape istorice, cum a fost și la noi în timpul lui Ceaușescu, s-a păstrat din această idee a monumentalității arhitecturii.

Balcoanele contemporane

Pe de o parte, s-a păstrat ideea asta de a închide balcoanele ca o formă de estetism. Felul în care reușești să închizi balconul comunică foarte bine statusul social—cred că a fost prezent în comunism și a rămas (valabil) și acum. Dacă decizi să închizi balconul, trebuie să aibă o anumită estetică. Trebuie să fie ceva special.

Pe de altă parte, recent a devenit ideea autorităților să închidă balcoanele. Celebra anvelopare a blocului a presupus introducerea de termopane, de diferite forme de închidere. Știu povești din cadrul acestui proces, în care oamenii au spus că nu vor să li se închidă balconul spre oprobriul întregului bloc: “nu se poate să rămână un balcon deschis în marea de balcone închise frumos cu termopan”. Presiunea vine acum dinspre autorități să închidă aceste balcoane, să uniformizeze fațada.

Ce se întâmplă acum este un fel de uniformizare. Înainte, balcoanele care erau închise, erau închise în feluri diferite. Te uitai la clădirea respectivă, era un mozaic. Azi toate balcoanele încep să semene în acest stil de termopan post-comunist.”

Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Laura Ștefănuț