Doctor Floarea Ciupitu, medicul de familie care are grijă de cei 1700 de oameni ai comunei Gângiova. Fotografie de Ioana Moldovan via Lens NYT

După ce am publicat primul meu text pe Brrlog în calitate de intern al revistei, editorul s-a gândit să-mi mai dea ceva de lucru și mi-a propus să-i iau un interviu fotojurnalistei Ioana Moldovan. A făcut asta pentru că, atunci când am fost în vizită la București, îi spusesem că sunt fanul ei și că munca ei m-a influențat atât de tare încât m-am hotărât să o iau și eu pe același drum (momentan am 16 ani și sunt clasa a 10-a la un liceu din Râmnicu Sărat).

Când am aflat că Ioana chiar a acceptat să vorbească cu mine, am început să am niște emoții groaznice (era primul meu interviu) și mi-au trecut prin cap toate lucrurile rele care se pot întâmpla într-o asemenea situație: că moare bateria de la laptop/telefon și nu pot să înregistrez, că pierd foaia cu întrebările și am un blank total, etc.

Înainte de toate, hai să-ți spun puțin despre ce a făcut Ioana Moldovan până acum și de ce o admir. Fotografiile ei au ajuns în publicații precum The New York Times, Huffington Post, Al Jazeera, VICE și alte trusturi de presă, este unul dintre fondatorii platformei Documentaria, iar în 2016 a primit de la Ambasada SUA la București premiul „Women of Courage” pentru adevăr în fotojurnalism. A documentat subiecte precum foametea din Etiopia, conflictul din Ucraina, viața refugiaților din tabăra Zaatari, viața singurului medic dintr-un sat din Dolj sau fenomenul de îmbătrânire din România.

Ioana Moldovan la lucru. Foto via contul de Facebook.

Am aflat de ceea ce face Ioana acum doi ani, când am dat din întâmplare peste un interviu în care vorbea despre cum e să fii fotojurnalist în zone de conflict. I-am urmărit activitatea și, ușor-ușor, am devenit interesat de politica externă și crizele umanitare, cum ar fi situația refugiaților. Prin genul ăsta de jurnalism am înțeles mai bine situația în care sunt puse anumite grupuri de oameni — refugiații, musulmanii, oamenii din lumea a 3-a.

M-am întâlnit cu Ioana într-o după amiază într-un pub din centrul Bucureștiului. Din fericire, nu mi-a murit nici bateria la laptop, nici la telefon, așa că uite aici discuția pe care am avut-o:

Andrei: Ce te-a determinat să devii fotojurnalistă și, mai ales, fotojurnalistă de război?

Ioana Moldovan: Fotojurnalistă am ajuns în timp. Inițial făceam fotografie de stradă, după care am ajuns din curiozitate în coloniile muncitorești din perioada comunismului de la Mija, Altân Tepe, Aninoasa și Anina. Acolo am petrecut mult timp cu oamenii și am stat de vorbă cu ei și mi-am dat seama că vreau mai mult decât să fur instantanee pe stradă. Odată cu vizitele de acolo am făcut primul proiect documentar și așa am luat-o pe calea aceasta.

Nu mă numesc fotojurnalist de război. Am documentat zone adiacente conflictului, am fost într-adevăr și pe front în Ucraina, dar nu mă consider fotojurnalist de război. Sunt mulți alții care fac asta constant și își pun viața în pericol în mod continuu și cred că aceia sunt într-adevăr fotojurnaliști de război, nu eu.

2013. Parcul Gezi, Istanbul, confruntarea dintre autorități și protestatari. Fotografie de Ioana Moldovan

De ce ai ales să faci faci fotografii în lumea a 3-a și în zonele dezafectate?

Foarte mult timp tata mi-a zis că sunt fotograful urâtului și mă întreba de ce nu fac un peisaj, de ce nu fotografiez un apus frumos sau altceva. I-am explicat și lui atunci că în momentul în care arăți doar şi doar lucrurile pozitive, în ele nu mai e loc de schimbare în mai bine, pur şi simplu sunt frumoase şi le arăţi. Când ilustrezi diverse probleme sau anumite situaţii nefavorabile, într-un fel sau altul, în timp, se poate ajunge şi la o schimbare pozitivă în cel mai fericit caz. Cred că oamenii trebuie să știe despre aceste situații. Nu e recomandabil să le băgăm sub preș numai pentru că nu ne place faptul că există. De aceea am ales să scriu astfel de povești. De aceea am ales, cu toate că e mult spus, să dau glas comunităților care nu prea sunt băgate în seamă. Cred că asta e scopul fotojurnaliștilor sau cel puţin scopul meu.

Primul tău proiect, cel cu coloniile muncitorești, te-a determinat să vrei să spui povestea celor care nu sunt băgați în seamă?

Da. Am avut un interes la început pentru aceste colonii, pentru ce s-a întâmplat cu ele după căderea comunismului şi pentru condițiile în care trăiesc în continuare oamenii de acolo. Vizitele în colonii m-au făcut să-mi dau seama că vreau să spun povești, nu doar să fac un cadru pe stradă, indiferent cât de frumos ar fi. Vreau să merg mai în profunzime, vreau să înţeleg ce se întâmplă în spatele acelor fotografii. Din punctul meu de vedere asta înseamnă fotojurnalism.


Din fostele colonii muncitorești. Fotografie de Ioana Moldovan.

Ce trebuie să facă un jurnalist/fotojurnalist și ce nu trebuie să facă?

Trebuie să fie dedicat, trebuie să creadă în subiectele pe care le abordează și în necesitatea abordării lor. Să fie pasionat de ele şi să muncească în fiecare zi, să aducă la lumină lucruri şi să spună povești în continuu. Un lucru neplăcut atât din punct de vedere jurnalistic cât şi din punct de vedere uman e să-ţi tratezi subiectul cu lipsă de respect. Nu am facut asta niciodată. Dacă s-a întamplat sigur nu a fost intenţionat. Cel mai important este să nu minţi.

Cred că trebuie să fii om, să faci și ce-ţi dictează omul din tine, nu doar jurnalistul. Nu e ceva ce poate fi catalogat ca alb şi negru. Eu pot să dorm cu gândul că am dat o bucată de pâine unui copil care moare de foame după ce am făcut fotografii, cu toate că pentru unii este inacceptabil. Mă bucur totuși că n-am fost în nicio situaţie în care să trebuiască să aleg dacă să intervin sau nu. Nu ştiu cum aş reacţiona.

Oameni în Kasserine, Tunisia. Fotografie de Ioana Moldovan via Huffington Post

Cum te afectează perioada de timp în care stai în teatre de război sau în zone care sunt afectate de foamete/sărăcie și așa mai departe?

Este absolut natural și normal ca orice lucru mai puţin fericit pe care-l vezi să te afecteze într-un fel sau altul. Ce am constatat de-a lungul timpului e că atunci când am aparatul la ochi am un fel de scut care mă ajută să fac faţă mai uşor acelor momente. Şi spun asta pentru că în anumite situaţii am fost mult mai afectată de ce vedeam când lăsam aparatul jos si nu mai făceam fotografii decât atunci când eram concentrată să surprind ce se întâmplă acolo. Sunt multe situaţii care mi-au rămas în cap. Când am fost în Iordania, eram în centrul de înregistrare al refugiaţilor din Amman și făceam fotografii în timp ce refugiaţii aşteptau la rând să fie înregistraţi. La un moment dat mă uitam la oameni prin sală şi mi-a căzut privirea pe o doamnă mai în vârstă. M-am uitat preţ de câteva minute în ochii ei. Nu ştiu ce s-a întâmplat. M-a bufnit plânsul. Am încercat să mă abţin cât am putut şi m-am retras de acolo ca să nu mă vadă lumea. În clipa aceea simţeam, nu ştiu, poate neputinţă, frustrare pentru ce se întâmplă în lumea asta, tristețe, chiar furie.

E mai greu pentru o femeie să fie în acele situații?

Nu aş putea spune asta. Clar sunt situaţii în care îmi este mai greu ca femeie, dar la fel consider că sunt situaţii în care mi-e mult mai uşor pentru că par inofensivă. Adică sunt inofensivă, dar când mai și transmit asta, oamenilor le este mai uşor să se deschidă, să mă primească, să interacţioneze cu mine. Poate la un moment dat transpir o anumită sensibilitate care încurajează oamenii să fie mai deschişi, să mă lase mai uşor în viaţa lor. Ţine mai mult de firea omului decât de gen. Nu pot să zic clar dacă e mai greu sau mai uşor. Sunt situaţii şi situaţii în care apartența la un sex este benefică sau mai puţin benefică. De exemplu, mai uşor ca femeie mi-a fost să tratez cu poliţia de frontieră la graniţa dintre Croaţia şi Serbia. Convinsă că am acreditare, am ajuns într-o zonă unde nu puteam să fotografiez şi poliţia voia să mă aresteze. Cred că am scăpat pentru că eram fată, pentru că am vorbit frumos și pentru că l-am convins pe poliţist că n-a fost cu intenţie rea. Cred că dacă aveam 1,90, eram bărbat şi aveam o figură ameninţătoare nu aş fi scăpat aşa uşor. Nu ştiu… dacă aş vrea să fac un reportaj în cadrul ISIS, cu toate că e aproape imposibil, mi-ar fi mai greu ca femeie.


Protest, Piața Universității, București 19 ianuarie 2012. Fotografie de Ioana Moldovan via contul de Facebook

Care a fost cea mai periculoasă situație în care ai fost pusă?

În cel mai real pericol am fost pe frontul din Ucraina. După ce am ajuns în baza Zenit, comandantul a vrut să ne ducă într-un turn de recunoaştere ca să ne arate locaţia şi posturile avansate. Treceam printr-o clădire găurită de gloanţe care trebuia să fie o zonă de siguranţă și am ieşit în câmp liber deplasându-ne în coloană la 5 secunde de fiecare. Dintr-o dată am auzit nişte şuierături deasupra capului şi comandantul ne-a făcut semn să ne punem la pământ.

Care au fost cele mai emoționante momente prin care ai trecut și cum te-au schimbat ele?

Tocmai pentru că documentez anumite zone defavorizate fiecare poveste pe care o spun vine cu astfel de momente. Fiecare caz îşi lasă amprentă şi mă emoţionează într-un fel sau în altul. Nu aş vrea să le ierarhizez fiindcă nu e nicio poveste mai importantă ca alta. Toate experiențele m-au învăţat să apreciez mai mult ceea ce am, să fiu mai atentă la ce se întâmplă în jurul meu, mai tolerantă, adică să nu judec oamenii bazat pe apartenenţa la un anumit grup, să nu-i catalogez, să nu pun etichete şi să fiu deschisă la tot ce spune un om.

Cum te văd oamenii din zone de conflict/țări din lumea a treia?

Nu știu, pot să spun că, cel puţin în tabăra de refugiaţi Zaatari, eram ca maimuța la circ, în sensul că multă lume voia să vorbească cu mine, îşi făceau poze cu mine, mă chemau în cort să bem un ceai, să povestim. Nu e un lucru care mă deranjează sau pe care nu pot să-l accept. Îl iau ca atare, zâmbesc şi-mi văd de treabă. De obicei am fost tratată ok. Oamenii pe care i-am documentat de cele mai multe ori m-au primit foarte bine, şi s-au purtat foarte frumos. Aș vrea să fiu tratată cu acelaşi respect cu care îi tratez şi eu şi, cel mai important, vreau să fiu tratată cu sinceritate.

Ai tendința să te atașezi de cei pe care îi găsești acolo sau se atașează ei de tine?

Da. Păstrez într-adevăr o limită, dar nu pot să zic că nu mi-au ajuns dragi o grămadă de oameni pe care i-am documentat. Am păstrat legătura cu soldaţii din Ucraina, cu doamna doctor Ciupitu. Îmi sunt dragi mulţi dintre subiecţii pe care i-am documentat şi nu mi-e ruşine să spun asta. Nu ştiu exact, dar având în vedere că foarte mulţi s-au comportat foarte frumos cu mine şi vorbesc şi acum cu mine tind să cred că a fost mereu o interacţiune plăcută şi nu am lăsat niciodată un gust amar.

Unde ai vrea cel mai mult să ajungi să faci fotografii și de ce?

Peste tot. Oriunde e un subiect care mă pasionează. Oriunde mi se iveşte ocazia să spun o poveste sau îmi permit să ajung să spun o poveste mă voi duce, că e în Nepal, că e în Africa, că e într-un judeţ sau sat din țară, chiar nu contează. Mă duc și spun povestea cu la fel de mult drag. Îmi place într-adevăr să văd locuri noi, să întâlnesc oameni din alte culturi, să descopăr obiceiuri, tradiţii, dar oriunde îmi dau interesul. Mult timp am încercat să urmăresc subiecte de interes internaţional, dar în ultima vreme am început să mă orientez şi către povești din România. Aș vrea să mă întorc şi în Ucraina fiindcă m-am atașat mult de țară și de oameni. Sunt multe lucruri de spus, mai ales că odată cu diminuarea conflictului nu mai este atât de mult în atenţia lumii şi cred că anumite lucruri nu trebuie uitate. Am vrut tot timpul să ajung în America de Sud pentru că mi se pare o zonă foarte interesantă, cu multe lucruri noi de descoperit, dar nu am reușit niciodată.

Cum te pregătești pentru un viitor proiect?

Trebuie să fac un minim de documentare, mai ales când merg într-o ţară străină. Trebuie să ştii cum să te porţi cu cei de acolo ca să îi faci să îţi spună povestea lor. Psihic nu mă pregătesc fiindcă îmi place să las loc să descopăr lucruri, să nu plec cu idei preconcepute. Încerc să fiu cu mintea deschisă.

Ce feedback primești de la oameni?

De cele mai multe ori e unul pozitiv, dar sunt şi cazuri în care sunt criticată. De exemplu atunci când public în străinătate nişte materiale care prezintă probleme din România, îmi e reproşat faptul că e prezentată o imagine negativă a țării. Eu consider că doar dacă atragi atenţia asupra unor probleme se mai poate schimba ceva. Nu trebuie să le ignorăm şi să ne prefacem că nu există. În ultima vreme încerc să vorbesc despre anumite situaţii prezentând şi un exemplu pozitiv, ca să arăt că, totuși, poate fi mai bine.

Crezi că românii sunt interesaţi de jurnalism şi de fotojurnalism?

Aş vrea să cred că dacă tratezi un anumit subiect cu dedicare şi cu pasiune, la un moment dat publicul va vedea lucrul ăsta şi îţi va răspunde, în sensul că măcar va viziona cu atenţie materialul pe care l-ai prezentat. Oricine are diverse zone de interes. Poate că dacă îi interesează mult despre doamna doctor Ciupitu dintr-un sat din România s-ar putea să nu îi intereseze la fel de mult despre cum o duc oamenii după cutremurul din Nepal sau despre criza refugiaţilor. Eu mă ghidez după ce subiecte cred eu că sunt importante de spus. Datorită dorinţei de a face pe plac publicului şi de avea audiență cât mai mare, cred că s-a pierdut un pic din vedere rolul educativ al jurnalismului și cred că trebuie să se revină cumva la ideea că nu trebuie doar să informăm publicul, ci trebuie să-l educăm şi avem datoria să-i dăm şi materiale care poate nu-i plac sau care îl scot din zona lui de confort. Nu trebuie să ne ghidăm doar după audienţă, ci şi după rolul iniţial al jurnalistului, anume cel de a educa.

Ce subiecte vrei să mai documentezi în următoarea perioadă?

Cel mai mult simt o aplecare către zona socială. Cred că în viitor o să mă axez pe documentarea subiectelor legate de sistemul sanitar și de sănătate în general.

Nota editorului: Andrei este primul intern pe care-l avem în redacție la Brrlog. Dacă ai în minte un subiect despre care vrei să scrii, o întâmplare pe care vrei s-o povestești și ai nevoie de cineva care să te ghideze, scrie-mi pe [email protected].

 

Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Redactie

Brrlog este o publicație de jurnalism explicativ și satiră culturală. Sau jurnalism cultural și satiră explicativă, încă nu e clar.