Dincolo de conspirația Statului Paralel și interesele lui Liviu Dragnea, rămân realitățile milioanelor de votanți ai partidului care sunt ținuți în sărăcie și dependență.

Începutul iernii se anunță, din nou, momentul prielnic pentru ca Partidul Social Democrat și Liviu Dragnea să bubuie, cu toate mijloacele, sistemul judiciar. Ca tabloul să fie complet, Comitetul Executiv al PSD a adoptat pe 17 noiembrie chiar și o filosofie care să justifice războiul în care au intrat. Este vorba de o rezoluție de înfierare a „statului paralel și ilegitim”, un nou discurs politic polarizator, care va adânci și mai mult clivajul socio-economic dintre electoratul urban și cel rural.

Partidul continuă să își dorească cu ardoare reforme instituționale semnificative în domeniul judiciar, prin care urmărește, în teorie, limitarea cooperării dintre parchete și serviciile de informații. Dar ce își dorește, în practică, să obțină PSD-ul?

Cred că momentul reînceperii protestelor masive de iarnă împotriva modificările legislative din domeniul justiției, mesajul diplomatic abrupt trimis de Departamentul De Stat al SUA și încercările PSD-ului de a breveta existența unui „stat paralel”, până în punctul de a inaugura un site de fake news înregistrat pe adresa partidului din Kiseleff, sunt un moment bun să încercăm să înțelegem ce se întâmplă în măruntaiele formațiunii. De la interese concrete la imixtiuni ideologice.

PSD just wants the show to go on

Partidul Social Democrat vrea doar să existe, nimic mai mult. Să continue să existe așa cum o face acum și cum a făcut-o și până acum. Asta înseamnă că vrea ca organizarea informală a partidului, relațiile de putere care constituie fibra partidului, să acționeze cu relativă impunitate. Relațiile de putere din interiorul Partidului Social Democrat se bazează, în mare măsură, pe rețele verticale de clientelism și patronaj politic. Vom defini clientelismul politic drept relația dintre actorul politic și votant, prin care actorul politic redistribuie votantului resursele statului în schimbul loialității electorale, oferind alegătorului un statut privilegiat în comparație cu alții din societate. Astfel, politicianul își asigură puterea politică și accesul discreționar la resursele statului prin menținerea unei rețele locale și naționale de clienți care beneficiază de banii publici.

Întreaga putere politică a marilor baroni și lideri social-democrați se bazează tocmai pe aceste relații verticale de putere. Primarii își asigură loialitatea locală prin distribuția de ajutoare sociale, contracte pentru investiții publice și locuri de muncă în administrația locală. Pentru a putea avea acces la resursele necesare acestei distribuții, primarii intră în relații de patronaj politic cu liderii județeni sau naționali, oferindu-și loialitatea liderului cu acces la resurse, în schimbul banilor necesari pentru cumpărarea loialității celor din comună sau oraș. O relație similară există și între nivelul județean și național, chiar dacă într-o mai mică măsură.

De la mazilirea lui Adrian Năstase din fruntea PSD, ca urmare a celebrei „noapte a cuțitelor lungi” din martie 2006, baronii locali au menținut un control și influență semnificativ mai mare la nivel național decât aveau înainte. Chiar Ion Iliescu ajunsese la un moment dat să critice controlul clientelar al partidului de către baroni. La Congresul din 2010, când Victor Ponta a fost ales președinte al partidului, Ion Iliescu avertiza partidul că trebuie eliminată

„promovarea oamenilor pe interese de grup, de gașcă, în funcție de forța sau susținerea financiară, pe nepotism. Un partid are nevoie de resurse financiare, nu poate să nu aibă în rândurile sale oameni cu mijloace financiare, dar să nu îi promovăm pe bază de clientelism, iar aceștia să ne dicteze politica de cadre din partid”.

Ceva mai recent, ne putem aduce aminte negocierile dintre baronii locali ai PSD cu Liviu Dragnea și Sorin Grindeanu privitoare la susținerea sau demiterea guvernului PSD. România Liberă reporta la vremea aceea că Marian Oprișan, baronul PSD din Vrancea, negocia cu Victor Ponta, care se alăturase lui Grindeanu la Palatul Victoria, pentru susținerea guvernului și oferirea poziției de ministru de interne unui reprezentant al acestuia.

Valentina Rotondi, de la Universitatea Bocconi din Milano, afirmă, într-un articol științific din 2015, că acest model de redistribuire a resurselor publice este caracteristic statelor premoderne, ale căror societăți sunt încă organizate pe modele colectiviste și ierarhice. Rotondi numește acest model de organizare socială drept particularism, care se află în opoziție cu modelul universalist. În societățile universaliste, legea și resursele se aplică și alocă transparent și în mod universal. Dacă în universalism același tratament se aplică în mod egal tuturor membrilor societății, în societățile particulariste unele grupuri sociale sunt favorizate în dauna altora.

În societățile particulariste domină cultura privilegiului, iar actorii politici ajung să fie „educați” să caute privilegii economice care să le ofere un statut superior în societate. În cazul României, PSD-ul nu este singurul partid politic a cărui structură de organizare a puterii este definită de particularism și clientelism. Toate partidele parlamentare, cu excepția USR, sunt caracterizate de o cultură particularistă și a cărei putere politică derivă din relațiile clientelare din teritoriu.

Fără acest sistem de clientelism vertical, liderii politici ai PSD-ului, cât și cei ai altor partide „tradiționale”, nu ar mai avea capacitatea de a-și exercita influența și puterea politică în teritoriu. De altfel, PSD-ul se vede mai degrabă drept un cvasi-partid stat, iar într-o bună măsură chiar este. De 27 de ani, PSD-ul a reușit să dezvolte o simbioză cu statul, dominând birocrația prin intermediul funcționarilor publici loiali partidului.

Atâta vreme cât PSD-ul își va menține rețelele clientelare și de patronaj din teritoriu, o reformă reală a statului nu va fi posibilă. Câtă vreme secretara din primăria din Teleorman crede că locul ei de muncă și stabilitatea economică a familiei ei depinde de loialitatea și succesul politic al liderului local, aceasta va continua să voteze PSD-ul.

O critică legitimă folosită în scop ilegitim decredibilizează argumente, altfel, valide

Problema PSD-ului este că dosarele DNA din ultimii 5 ani și întreaga mișcare politică și socială anticorupție riscă să îi destructureze rețelele clientelare, adică coloana vertebrală a partidului. Fără sistemul clientelar, liderii partidului își pierd influența din teritoriu, își pierd puterea politică, iar partidul va trebui să se metamorfozeze în ceva ce nimeni nu prea știe ce va fi.

Problema reală pentru PSD a început în momentul în care Traian Băsescu și liderii sistemului național de securitate au început să securitizeze corupția și să o definească drept amenințare de securitate națională. Deciziile Consiliului Național pentru Apărarea Țării din primăvara lui 2014 privind declararea corupției drept amenințare de securitate națională, precum și introducere a acesteia drept vulnerabilitate în Strategia de Apărare Națională a președintelui Klaus Iohannis, a permis începutul unei cooperări între SRI și DNA, care avea să producă o mare parte din dosarele de succes împotriva unor lideri politici naționali și locali deosebit de influenți.

Această cooperare dintre SRI și DNA, criticată atât de către liderii PSD cât și de lideri din societatea civilă și din mediul academic, a reprezentat forța motrice care a facilitat succesele din ultimii ani ai campaniei anticorupție. Aflat într-o postură din ce în ce mai precară și uneori chiar cu spatele la zid, liderii social democrați au început să lupte împotriva campaniei anticorupție prin folosirea mecanismelor instituționale ale puterii executive și legislative. Folosind narațiuni care urmăreau să legitimeze proiectele legislative de „reformă a justiției”, PSD-ul a încercat să castreze Binomul folosind instituțiile politice ale statului, legitimitatea populară al partidului și caracterul democratic al deciziilor legislativului sau executivului. În mare parte, această abordare a eșuat, așa că liderii PSD, găsindu-se din nou cu spatele la zid, au trecut la o abordare mai brutală. Au adoptat un discurs conspiraționist, cu conspirații între forțele „oculte” din stat și, în final, adoptarea narațiunii turcești privind „statul paralel”.

 

Să vorbim puțin, pe bune, despre „state paralele”

Când PSD-ul vorbește despre „statul paralel”, acesta se referă la grupul de elite de la vârfurile justiției, serviciilor de informații și ale societății civile, care se coordonează și cooperează informal, uneori și formal, în sensul promovării agendei anticorupție.

Problema liderilor Partidului Social Democrat cu această cooperare derivă din participarea în schemă a unor servicii de informații, rezultat a proceselor de securitizare inițiate de Traian Băsescu, așa cum am scris mai sus. Așadar, când vorbește despre „statul paralel”, PSD-ul vizează două lucruri. În primul rând lipsa unui control civil asupra serviciilor de informații, care au o prea mare autonomie, iar în al doilea rând faptul că prin această cooperare informală se creează o relație asimetrică de putere între puterile statului. Astfel, PSD-ul nu mai poate să balanseze și să se protejeze de acțiunile justiției prin folosirea puterii politice a celorlalte două puteri politice pe care le controlează (legislativul și executivul). Critica PSD-ului cu privire la lipsa unui control civil real asupra serviciilor de informații nu este chiar atât de lipsită de legitimitate pe când ne-ar plăcea să credem. Aș spune chiar că avem, într-adevăr, o problemă cu controlul civil asupra serviciilor de informații. Cu toate acestea, scopul criticii este toxic și ilegitim. PSD-ul nu critică lipsa controlului civil pentru că ar vrea să democratizeze statul, ci pentru că vrea să-și subordoneze serviciile și să asigure supraviețuirea propriilor rețele clientelare.

Până la un punct, toate statele pot fi descrise drept „state paralele”. Asta pentru că toate statele moderne sunt organizate în două mari sfere, în principal. Prima sferă este cea a securității, îndeplinind rolul hobbesian al statului, acela de a asigura apărarea și securitatea populației. Această sferă este caracterizată de o relativă opacitate care limitează abilitatea societății de a înțelege rolul și caracterul politic al acesteia, cauzând uneori probleme în relațiile civil-militare. A doua sferă este cea administrativă. Aceasta este relativ transparentă și funcționează, de cele mai multe ori, în baza unor mecanisme clare, democratice, și care permit oferirea de servicii publice populației. Așadar, fiecare sferă are un rol predeterminat: sfera securității oferă siguranță și protecție, iar sfera administrativă oferă o serie de servicii publice populației și asigură guvernarea societății.

În mediul academic, în special din occident, au apărut o serie de critici cu privire la impactul și influența sferei securității asupra sferei administrative. Într-o carte din 2014, Michael J. Glennon, un profesor de la Universitatea Tufts din SUA, a construit un cadru teoretic în care critica reducerea graduală a controlului civil asupra serviciilor de informații. În opinia lui, statele moderne, toate statele moderne, au o structură duală a statului, cu două sfere. În funcție de gradul de dezvoltare democratică a unui stat, sfera securității este mai puțin sau mai mult proeminentă. În cazul unor state în curs de dezvoltare, precum Egiptul, Pakistanul sau Turcia până nu demult, sfera securității a ajuns să-și subordoneze sfera administrativă și să canalizeze întreaga putere politică către liderii militari. Un caz similar este și Rusia, conform lui Richard Sakwa, profesor la Universitatea din York. În cazul Rusiei, acesta afirmă că transferul de putere din 1999, când Boris Yeltin a predat președinția lui Vladimir Putin, a reprezentat punctul din care sfera securității și-a subordonat sfera administrativă a statului, ca o soluție pentru haosul social din Rusia anilor 1990.

În cazul statelor occidentale, Glennon și Ola Tunander (2012), cercetător la prestigiosul Peace Research Institute Oslo, afirmă că sistemele naționale de securitate exercită în continuare un grad de control asupra sferei administrative, dar că aceasta este mult mai subtilă și privește doar stabilirea limitelor spațiului de acțiune a decidenților politici. În acest sens, cei doi autori afirmă că sistemele naționale de securitate nu impun decidenților politici ce să facă, ci ce nu pot să facă. Deseori prin folosirea argumentelor legate de securitatea națională. Cu toate acestea, controlul civil asupra sistemului național de securitate din majoritatea statelor occidentale este încă suficient de puternic, iar the power of the purse oferă legislativului capacitatea, chiar dacă uneori limitată, de a controla proiectele agențiilor de securitate națională.

Așadar, atunci când se vorbește despre stat paralel, în general se vorbește despre lipsa unui control civil real asupra serviciilor de informații sau a sistemului național de apărare. Critica de cele mai multe ori este legitimă, iar România nu face o excepție de la asta. Cu toate acestea, nu numai critica este ceea ce contează, mai contează și scopul criticii. Dacă critici lipsa controlului civil asupra activității serviciilor pentru că vrei să îți subordonezi statul și să continui să căpușezi resursele publice prin rețelele tale de clienți politici, atunci nu ești cu nimic mai bun. Așadar, critica privind caracterul opac al acestei cooperări, care poate aduce atingere drepturilor și libertăților constituționale, este oarecum legitimă. Transformarea justiției în „câmpul tactic” al SRI-ului, așa cum afirma generalul SRI Daniel Dumbravă în 2015, nu este acceptabilă într-o democrație funcțională. Cu toate acestea, nu putem fi suficient de creduli încât să avem încredere că PSD-ul nu va abuza de un control civil mai pronunțat. Trebuie găsită o altă soluție, una care să ne asigure un control civil real asupra serviciilor dar care să și permită continuarea campaniei anticorupție împotriva rețelelor clientelare din partide și din sistemul național de informații, precum cea din jurul lui Gabriel Oprea și a Academia de Științe ale Securității Naționale.

Perspective de viitor.

Sunt două ipoteze despre ce se va întâmpla de acum înainte, din punctul meu de vedere.

Prima:

PSD-ul va rezista presiunilor sociale și politice și va adopta reformele judiciare care vor castra serviciile și va tăia legătura dintre serviciile de informații și parchete, precum și alte politici publice care să le faciliteze supraviețuirea.

Ne-am putea gândi, destul de îndreptățit, că o să cadă cerul peste noi. Părerea mea este că asta nu se va întâmpla, cel puțin nu imediat. În perioada ce ar urma infamelor măsuri de mutilare a justiției, lucrurile vor continua să funcționeze mai mult sau mai puțin ca și până acum. Și tocmai asta își și dorește PSD-ul: ca lucrurile să nu se schimbe, ca rețelele clientelare ale partidului să poată în continuare să funcționeze, să căpușeze resursele publice, cu o relativă impunitate.

Ce se va schimba, totuși, pe durata mai multor ani este că parchetul și justiția, lipsite de resurse financiare și umane, vor deveni incapabile să ancheteze marile cazuri de corupție. Asta în același timp ce rețelele clientelare inventează tehnici din ce în ce mai ingenioase de atragere și redistribuire a resurselor publice, folosind noile tehnologii și avantajele globalizării pentru a-și ascunde urmele, precum monedele electronice de tipul bitcoin sau conturile bancare la bănci online care nu cer identitatea reală. În momentul acela vom putea vorbi, cu adevărat, despre România ca un stat capturat.

A doua ipoteză este puțin mai optimistă.

PSD-ul, în urma reacțiilor interne și externe, va deveni timorat, și va renunța la planurile sale. Trebuie să ținem cont că Departamentul de Stat al SUA a emis recent un comunicat de presă prin care „ia act cu îngrijorare” de inițiativele PSD de deturnare a luptei anticorupție. Mesajul diplomatic abrupt al americanilor ar putea oferi o perspectivă despre ce s-ar putea întâmpla la noi din punct de vedere socio-politic, dacă alianța de la guvernare ar ține cont de semnalele care vin din Occident.

Corupția sistemică, precum cea din România, nu dispare peste noapte și nici folosind doar instrumente instituționale și penale. Este și o problemă culturală, socială și economică, care necesită o abordare intersecțională. Pe lângă instrumentele penale și administrative, avem nevoie de o creștere a nivelului de trai în mediul rural și orașele mici, care în momentul de față are aproape jumătate din populația rurală cu risc de sărăcie, conform datelor Eurostat, astfel încât corupția redistributivă care fundamentează rețelele clientelare să își piardă din valoare.

Aș mai adăuga că avem nevoie de proiecte culturale și educaționale împotriva culturii mitei, corupției, a obiceiului de a plăti pentru servicii ce trebuie asigurate, în mod gratuit, din resursele publice.


Marius este student la Central European University, unde face un master în Relații Internaționale. Îl puteți urmări și pe FacebookTwitter sau pe site-ul lui.


 

 

Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Marius Ghincea

Il poti urmari pe Marius aici