Spre sfârșitul clasei a 6-a, într-o dimineață, m-am dus în baie și, cu un marker permanent, mi-am desenat pe piept o svastica. Am luat tricoul peste și m-am dus la școală, unde m-am lăudat cu noul „tatuaj”. „Wow! Băăăi, ce tare!”, mi-a zis un coleg. Mă simțeam, în sfârșit, remarcat.

Când eram mic, maică-mea mă amenința că „mă dă la țigani” dacă nu sunt cuminte. Nu știu dacă am crezut vreodată că o să facă asta, dar cert e că atunci a fost prima dată când am început să-i percep pe cei de o etnie diferită ca pe o amenințare. Eram atât de speriat încât nu voiam să duc gunoiul în spatele blocului, știam că acolo o să fie „inamicii”. Eram convins că mă vor lua la bătaie, că o să mă răpească și o să mă oblige să cerșesc și să caut prin gunoaie sau că o să mă omoare. Mă temeam și în același timp nu înțelegeam care-i treaba cu ei. De ce aveau femeile fuste lungi, înflorate? Mama nu avea așa. Nici sor-mea, nici bunică-mea.

Pe firul evenimentelor care au urmat, îmi dau seama acum că între 8 și 14 ani am fost convins că nu pot fi prieten cu un țigan. Ceva-n felul în care înțeleg lucrurile s-a schimbat într-a 9-a, când am avut în clasă un tip intrat pe locurile de romi.

La început mă revolta ideea că el avea parte de locuri speciale și eu nu. Îmi imaginam că o să facă scandal zilnic și, așa cum ziceau des profesorii despre elevii mai agitați, el avea să „strice” clasa. Dar situația a fost exact invers. Răzvan s-a dovedit unul dintre cei mai de treabă tipi pe care-i cunoscusem. Când mă întreba cineva care-i treaba cu el, așa îl recomandam. Băiatul avea foarte mult bun simț și era, totodată, foarte inteligent. A terminat primul an de liceu cu o medie bună și toți profesorii îl știau de muncitor. În loc să fie ultimul din clasă, cum mă așteptam, era printre primii, în loc să provoace conflicte, le oprea. Nu l-am văzut ca pe un pericol, ci ca pe un sprijin.

Răzvan a fost și unul dintre puțunii care nu m-a văzut ca pe un ciudat pentru că de multe ori îmi place să mă bag în seamă cu profesorii, să provoc un dialog cu ei și chiar să-i contrazic, chestie care nu le convine celor mai mulți din clasa mea. De exemplu, după ce m-am contrazis toată ora cu proful de religie pe subiectul banilor pe care-i primește Biserica Ortdoxă de la stat, unii colegi îmi spuneau să nu mă mai bag aiurea, să „stau în banca mea”. Răzvan a fost singurul care a intervenit în apărarea mea.

„Lăsați-l să-și spună părerea. Ce-aveți cu el?”, a zis el.

Dar rătăcirile pe cărările apucăturilor extremiste în viața unui adolescent sunt mai complicate și depășesc rasismul. Rasismul e atât de răspândit la români încât nimeni din cei cărora le-am mărturisit c-am fost rasist la un moment dat n-au părut prea susprinși (de altfel, suntem pe una din pozițiile fruntașe din Europa atunci când vine vorba de discriminări față de oameni de culori sau etnii diferite).

Pe de alta parte, mulți au fost surprinși când le-am spus că la 12 ani am avut o perioadă în care am fost (chiar) și nazist. Vă întrebați probabil cum am ajuns în punctul ăla și e de înțeles.

Păi, totul a început c-o fascinație pentru subiectul celui de-al doilea război mondial. Așa am aflat de Hitler și de ideile lui. În mod șocant pentru valorile mele de azi, nu mi se părea nimic greșit. Era un om care voia să extermine, pe lângă evrei, și romii, grupul etnic de care mie mi-era teamă la acel moment. Începusem să citesc foarte multe articole care-l idolatrizau pe dictator, iar tot ce era scris împotriva lui mi se părea fals. Eram convins că dețin adevărul și nu acceptam contraargumente. Și uite așa s-au împletit niște temeri vechi de-ale mele cu ideologia fascistă despre care abia aflam.

Spre sfârșitul clasei a 6-a, într-o dimineață, am luat un marker permanent și m-am dus la baie. M-am privit în oglindă și mi-am desenat pe piept o svastica. Am luat tricoul peste și m-am dus la școală, unde m-am lăudat cu noul „tatuaj”. Un coleg m-a admirat:

„Wow! Băăăi, ce tare!”.

Primeam atenție și mă simțeam, în sfârșit, remarcat. Era un moment pe care-l așteptasem de mult. În aceeași zi, mi-am pus simbolul nazist ca wallpaper la telefon. Un coleg a văzut și mi-a spus provocator: „n-ai tupeu să pui asta la poza de profil pe facebook”.

Când am auzit asta am tresărit. Poftim? Cum?! De ce să n-am tupeu? Imediat după uploadasem poza și am fost mândru de mine. Doar că în câteva minute, am început să primesc mesaje care m-au destabilizat.

Primul a fost de la un tip cu 3 ani mai mare care a lăsat un comentariu în care îmi explica faptul că susțin un criminal. Încerca să-mi demonstreze că greșesc, dar eu nu puteam să accept nimic care să-mi pună „idolul” într-o lumină proastă. Când am văzut că nu-l mai pot contrazice, m-am speriat. Următoarea a fost vară-mea, care mi-a trimis un mesaj privat în care mă îndemna să șterg „prostia aia”. Mă apăram:

„Poza asta nu înseamnă neapărat că sunt nazist.”

Atunci am intrat în defensivă și mai mult și am început s-o dau la întors: „Am pus-o doar așa… să fie…  poate îl critic, de fapt”, i-am răspuns.

Mi se pusese un gol în stomac și am început să mă disociez de poza pe care o uploadasem. Nu înțelegeam neapărat de ce e în neregulă cu gestul meu, dar reacțiile pe care le stârnisem mă speriaseră în mod clar.

Am șters poza de pe facebook. Pentru că nu mai puteam să „mă exprim online”, mi-am pus-o ca wallpaper la calculator. Nici așa nu am putut „să mă bucur de ea”. A trecut tata prin spatele meu și a văzut-o. Mi-a zis să șterg „mizeria aia”. A spus-o pe un ton atât de vehement, încât n-am avut încotro și m-am conformat. A fost prima dată când m-am gândit, pe bune, că ceea ce cred este greșit.

Reacțiile pe care le-am provocat și pe net și acasă mi-au indus o stare de frică, drept pentru care o perioadă n-am mai citit nimic despre nazism.

Toată percepția asupra nazismului mi s-a schimbat cu adevărat doi ani mai târziu, când am ajuns să citesc și alte articole decât cele de propagandă extremistă. Începusem să accept că o informație care-mi convine mie nu e neapărat corectă. Tot în perioada aia, pe la 14 ani, am început să dezvolt și primele sentimente de empatie față de grupuri rasiale diferite. Aflasem despre criza refugiaților și am început să înțeleg problemele acestora. Eram furios când mă gândeam că sunt atât de mulți oameni care sunt obligați să plece din țara lor din cauza condițiilor oribile, a terorismului, a războiului și a dictaturii. Nu mai citeam despre nazism, ci despre războiul civil din Siria și imigranți.

Munca unei fotojurnaliste românce care a documentat zone de război mi-a schimbat masiv percepția asupra unor lucruri, altfel, străine de mine. În aprilie 2015, am citit un interviu cu fotojurnalista Ioana Moldovan. M-a inspirat atât de mult ceea ce zicea ea, încât am ajuns chiar să-mi doresc să mă apuc și eu de fotojurnalism. În 2017 am avut ocazia chiar s-o întâlnesc pe Ioana și să fac un interviu cu ea pentru Brrlog, în care am discutat despre etica profesională și cum e să fotografiezi din situații de risc.

Acum am 16 ani. În ultimii doi ani am încercat să înțeleg mai bine dacă extremismul între adolescenți este un fenomen răspândit, am fost atent la discuțiile dintre colegi și amici și, pentru că nu pot să am un eșantion reprezentativ ca să prezint cifre statistice, am decis să discut despre subiect cu tineri din anturajele mele. Vreo opt persoane dintre cei cu care am povestit recent mi-au relatat că s-au identificat drept rasiști în urma unei experiențe nefericite cu o persoană de altă etnie și din cauza culturii care încurajează o atitudine discriminatorie. Cei mai mulți dintre cei care și-au schimbat părerea mi-au spus că au făcut-o pentru că au cunoscut persoane de etnii diferite care le-au dărâmat prejudecățile și pentru că au cunoscut oameni cu valori mai progresiste, precum toleranța. Homofobii cu care am vorbit susțin că nu sunt de acord cu LGBT mai degrabă pentru că nu li se pare normal că primesc „atât de multă atenție” în societate, decât pentru că li s-ar părea anormală o relație dintre două persoane de același sex. Așadar, pare că informarea corectă este soluția în combaterea unor viziuni retrograde, discriminatorii.

Schimbarea este un demers lent, cu bătaie lungă. De exemplu, un studiu recent arată că dovezile care nu ne confirmă ceea ce credem deja sunt respinse rapid de creierul nostru. Pe de altă parte, informațiile false, propaganda, întăresc convingerile, deoarece creierul secretă dopamină atunci când primim informații care ne susțin punctul de vedere. Poate de-asta e foarte greu să ne despărțim de o idee sau să convingem pe altcineva că n-are dreptate.


Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Andrei Petre