Recenzia celui mai ciudat remix la „Micuța Sirena”, ultimul film al lui Guillermo del Toro – Shape of Water – nominalizat la 13 premii Oscar.


„În majoritatea timpului – în “Pan’s Labyrinth” sau “Devil’s Backbone” – vorbesc despre copilăria mea. Aici vorbesc despre mine cu preocupări adulte. Cinema. Iubire. Ideea alterităţii văzută ca inamic. Ce simt ca imigrant. Ceea ce simt este un curent urât nu din trecut – nu din începuturile fascismului – ci de acum.” Guillermo del Toro pentru LA Times


 

Un Baltimore verzui (pe cât de frumos filmat, pe atât de plin de tensiuni rasiale) este fundalul pentru povestea de dragoste dintre Elisa Esposito (Sally Hawkings), o femeie de serviciu mută, şi un amfibian (întruchipat de Doug Jones), capturat şi retrogradat de la zeitatea amazoniană la subiect de experimente în cursa contra ruşilor. Povestea lor atipică de dragoste este traversată de aceste intrigi politice, într-un exerciţiu de stil care evocă filmele de serie B (dar şi peliculele americane ceva mai propagandistice cu spioni ruşi).

Ultimul film al lui Guillermo del Toro – „The Shape of Water” –  îmbină în primul rând iubirea acestuia pentru cinemaul clasic american şi o preocupare pentru alteritate. Aproape întreaga paletă de personaje propusă de del Toro sunt tipologii care nu ar fi primit niciodată mai mult decât un background schematic şi câteva secvenţe în economia unui film de Epoca de Aur. Femeile de culoare, bărbaţii homosexuali, persoanele cu dizabilităţi, imigranţii puteau lăsă o impresie mai puternică pe peliculă doar ca surse de comic. Ei bine, în „The Shape of Water” ei sunt cei care conduc acţiunea, iar americanul get-beget (cu toate reflexele sale rasiste, naţionaliste şi maciste) este Omul cel Rău.

Modelat undeva între teroare, pastişă şi sexualizare, amfibianul stă confortabil în galeria de monstruleţi ai lui del Toro, chiar într-un loc de cinste. Conceptul iniţial al costumului a fost realizat de regizor din fonduri proprii, iar crearea lui a fost un proces exhaustiv care trebuia să acomodeze nevoi de mobilitate şi expresivitate pe care faunul din „Pan’s Labyrinth”, spre exemplu, nu le avea. E destul de uşor de sesizat munca depusă prin simpla comparaţie cu un prototip mai timpuriu de monstru marin din aceeaşi galerie – Abe Sapiens din „Hellboy”-urile lui del Toro. Tot un amfibian cu o inimă de aur (dar ceva mai titrat) este şi acesta, cu nişte asemănări fizice destul de puternice, născând chiar ideea că „The Shape of Water ar fi un fel de prequel pentru acest personaj.

Însă amfibianul de care este Elisa îndrăgostită nu are, de fapt, mare legătură cu personajul auxiliar din Hellboy, ci reprezinta tema principală a filmului (alteritatea) materializată într-unul din fetişurile cinematografice personale ale regizorului – monstrul din „The Creature from Black Lagoon(1954, r: Jack Arnold). Pe scurt, împlinindu-şi una din fanteziile din copilările (aceea a unei poveşti de dragoste între acel monstru şi protagonistă), del Toro sondează modul cum noi ne raportăm la alteritate. Dar pe cât de ambiţios sună pe hârtie, concluzia este că iubirea + un pic de magie = panaceu, deci nu ajunge neapărat la o idee prea sofisticată.

Totuşi, cine iubeşte exerciţiile de stil ale regizorului sau cinemaul american clasic, nu prea are cum să fie dezamăgit, chiar dacă el eşuează la film politic. E clar, aşa cum s-a tot spus despre film, că este o „scrisoare de dragoste pentru cinema”. „The Red Shoes” (1948, r: Michael Powell, Emeric Pressburger), Shirley Temple şi Betty Grable sunt doar câteva din referinţele directe pe care le face filmul (pe lângă ce am menţionat deja), iar influenţele ceva mai livreşti (latura basmică a filmului, pe filonul „Frumoasa şi bestia”) îi dau acea aură de whimsy care le uneşte. Mai exact, scheletul de pastişa, jocul de asamblare al unor motive cinematografice recognoscibile, este pus în funcţiune de povestea de dragoste din mijlocul ei.

Maturizarea artistică a lui del Toro este clară – de la montajul rafinat (despre care găsiţi un articol mai pe larg aici), până la imaginile compuse (curăţate de tot excesul şi toată încărcătura simbolică ieftină din în Crimson Peak) sau împletirea de elemente din zone diferite (temele socio-politice, influenţele estetice pop, miturile basmice), experienţa regizorului ca storyteller vizual este destul de clară. Probabil din cauza asta şi este un Oscars’s darling, conducând cursa cu 13 nominalizări (după ce a făcut şi circuitul festivalurilor europene, întorcându-se în S.U.A. cu Leul de Aur). Ce-i drept, ar fi fost şi culmea ca Hollywood-ul să nu recunoască un film despre Hollywood, care mai atacă și subiecte relevante pentru situaţia socio-politică americană curentă.

Însă, până să ajungă să fie oscarizat, „The Shape of Water” intră în săli în România luna asta (pe 23), deci mergeţi să-l vedeți, pentru că e cel mai ciudat remix (de până acum) la Disney-ul „Micuţa sirenă” .


Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Alex Mircioi