Mare parte din frustrarea criticului de film pe timp de festival este FOMO-ul accentuat pe care îl trăieşti după ce ţi-ai făcut programul (cu câte 3-4 filme pe zi) şi vezi câte alte titluri interesante au rămas pe afară. Iar ceea ce face totul şi mai complicat, este atunci când un festival are o listă lungă de titluri, întinsă pe câte 5-6 spaţii de proiecţie. Ei bine, fix ăsta e cazul şi pentru ediţia de anul acesta (a 11-a) de One World Romania, acum în toi, întinzându-se până pe 25.

Orientaţi pe documentare cu mize socio-politice, OWR oferă 16 categorii, extrem de variate. De la filme vădit politice precum cele organizate în calupul Cultura Protestului, la cele cu mize ceva mai sociale ca cele care alcătuiesc Politicile Sexului (LGBTQ), la delicii estetice numite (apt) Delicatessen şi până la retrospective ale unor cineaşti cult precum Kazuo Ohara sau Jonas Mekas. Asta fără să menţionăm suta de invitaţii sau evenimentele conexe (la fel de variate – de la dezbateri până la concerte).

Având în vedere că festivalul este unul cu mize socio-politice, iar România a avut un 2017 plin de tribulaţii tocmai de acest gen, mă voi opri pe câteva din titlurile care sunt legate tocmai despre zbuciumul mioritic din ultimul timp

Still din filmul „Whose Street?”

Cultura protestului

Mişcările de stradă din ultimul timp reprezintă (şi, probabil, vor reprezenta) un capitol important din istoria recentă românească, iar selecţia de anul acesta din cadrul OWR declină foarte bine importanţa culturală a manifestărilor oamenilor de rând în faţa unor puteri politice opresive, discriminatorii sau, pur şi simplu, injuste.

Un film care a vorbit despre unul dintre cele mai importante astfel de momente din Statele Unite ale Americii este În stradă/Whose Streets? (r: Sabaah Folayan şi Damon Davis, 2017), documentând protestele din Ferguson de după moartea lui Darren Wilson. După ce acest tânăr de 18 ani este ucis într-un act ce nu poate fi numit decât abuz poliţienesc (alimentat de rasism), comunitatea afro-americană din Ferguson iese în stradă şi îşi manifestă disatisfacţia, iar cei doi regizori urmăresc arcul întregii poveşti.

Urmărind mai mult să schiţeze o frescă, încercând să surprindă mult din atmosfera de disatisfacţie cu situaţia generală în care persoanele afro-americane sunt tratate. Regizorii se opresc pe câteva personaje, dar nu realizează portrete amănunţite (nu se opreşte să ne dea tot backstory­­-ul fiecăruia), ci doar schiţează câteva date personale, concentrându-se pe importanţa lor ca jucători în acest meci opresaţi vs. opresor.

Pentru cei interesaţi mai mult de partea estetică, poate ăsta nu este cel mai potrivit film (nu pentru că ar avea greşeli, ci pentru că nu este foarte ambiţios din punct de vedere al lexicului formal), dar privirea de ansamblu este extrem de reuşită. Rezumând tot parcursul (un overview scurt aici) – de la reacţii iniţiale, la cât de nedreaptă a fost sentinţa poliţistului, la cât de minată de stereotipuri a fost reprezentarea în media a mişcărilor ş.a.m.d. Deopotrivă interesant pentru cei familiarizaţi cu Darren Wilson şi importanţa Black Lives Matter, care pot câştiga ceva din atmosfera generală care a determinat acţiunile, cât şi pentru cei care au nevoie de un scurt intro în lupta minorităţilor rasiale cu sisteme corupte.  

Dacă totuşi eşti puţin suprasaturat de America şi toate meandrele ei, atunci poţi opta pentru alte filme ca Pierdut în fumul bătăliilor (din China), Înainte ca tălpile mele să atingă pământul (din Israel) sau chiar Portavoce, un film românesc despre propriile noastre proteste.

Still din filmul „Small talk”

Politicile Sexului (LGBTQ)

În ultimul an am continuat şi să auzim ecourile strigătelor homofobe, cel mai recent prin protestul de acum câteva săptămâni de la MŢR (căci dinamica unui protest nu e doar opresor-oprimat, întotdeuna). Iar OWR îşi face treaba de canal de informare, propunând o serie de documentare despre membrii ai comunităţii LGBTQ şi tensiunile vieţii lor.

Faţă de direcţia calupului anterior (mai degrabă axat spre descrierea unor evenimente, momente), aici accentul cade mai mult pe creionarea unor portrete ale membrilor comunităţii şi declinarea experienţei queer în situaţii specifice. Vas de vis (r: Tristan Ferland Milewski, 2017) încearcă să interpreteze faimoasele croaziere gay ca o sinecdocă, un mic eşantion care vorbeşte despre problemele unei întregi comunităţi (alienare, superficialitate, hipersexualizare etc.), prin figurile unor oameni din contexte foarte diferite care încearcă să îşi găsească (fără succes) un refugiu în această vacanţă. Silvana (r: Mika Gustafson, Olivia Kastebring şi Christina Tsiobanelis, 2017) urmăreşte o rapperiţă queer, care încearcă să lupte cu normele patriarhale şi, în general, discriminatorii din Suedia, încercând să-şi reconcilieze identitatea de lesbiană şi cea de musulmană în persona ei publică. Tranzit Havana (r: Daniel Abma, 2016) urmăreşte experienţă unor femei trans cubaneze prin figurile lui Odette, Juani și Malú, care îşi aşteaptă cu toate operaţiile de confirmare de gen.

Preferatul meu, rămâne însă Nu e bine să vorbeşti (r: Hui-Chen Huang, 2016), un film taiwanez despre relaţia dintre o fiică (regizoarea) şi mama ei („protagonista” filmului), o preoteasă taoistă lesbiană. Tabuurile societale, negarea din familie, traume din copilăria fiicei, sunt cu toate discutate în acest film mocnit. Portretul atent ritmat de Huang relevă diverse laturi ale mamei sale: o femeie dură & rece pentru fiicele ei, o iubită pasională & iresponsabilă pentru iubitele ei, o soţie abuzată & umilită pentru tatăl (absent) al cineastei ş.a.m.d. După ce complexitatea figurii materne este reprodusă, Huang se aşază la o masă cu mama ei şi începe să sondeze trecutul, să ceară explicaţii.

Este clar cel mai personal dintre filme şi cel care se preocupă cel mai puţin de creionarea unei situaţii generale (tensiunile taoism-lesbianism nici nu sunt explorate), dar e un studiu de „personaj” extrem de bine articulat, fără artificii formale prea ţipătoare.

Dacă totuşi artificiile formale sunt ceea ce cauţi, anul ăsta OWR oferă şi distracţii estetice prin categorii ca Memoriile Arhivelor (selecţie compusă din filme found footage) sau mai sus numitul Delicatessen (dedicat filmelor care experimentează formal ceva mai mult). Poate totuşi vrei să vezi producţii autohtone, cum poţi găsi în România: Work in Progress, sau te interesează trecutul cinematografic şi te va satisface calupul de scurtmetraje Sahia: Pick and Mix. Oricum ar fi, îţi mai rămâne doar până pe 25 să te orientezi prin programul dens al One World Romania 2018, dar, e greu să dai rateuri.

 

Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Alex Mircioi