Irina Cangeopol este artist plastic, profă de arte la gimnaziu și specialist în educație culturală prin arte vizuale, cu experiență în programe de educație nonformală pentru copii de toate vârstele.

Sandra Mavhima este coregraf și se ocupă de direcția artistică a Asociației Secția de Coregrafie. 

Împreună au realizat programul Mișcare și Culoare, un proiect educațional care îmbină stimularea inteligenței cognitive, emoționale și motrice cu conștientizarea corpului, pentru a deprinde sensurile expresiei prin artă. În cursul a 12 ateliere de artă vizuală și mișcare susținute la MNAC, copii din medii diverse au avut parte de o experiență integrată, în care nu doar s-au jucat, ci au devenit mai conștienți și au descoperit noi modalități de exprimare prin artă cinetică, expresie abstractă și action painting. 

În continuare, Irina Cangeopol vorbește despre importanța educației artistice pentru copii.


 „În copilărie, cel mai mult timp îl petreceam singură, în camera mea. Desenam, răsfoiam clasoare cu timbre și tocisem câteva albume de artă modernă de la editura Meridiane, rămase de la tatăl meu înainte să emigreze în State. Datorită lor, în clasa a 5 a deja îi știam pe Bosch, Chagall, Cezanne, Durer, Kandinsky, Klee, Matisse, Monet, Mondrian și Braque. Atunci am devenit tot mai atrasă de pictură și de arte vizuale în general. 

Eram singură la părinți, fără frați sau surori și poate de asta am tânjit după compania altor copii. Am fost un copil retras, poate prea timid. Mă atrăgeau cei mai extrovertiți ca mine, spontani și îndrăzneți. Eu roșeam imediat cum începeam să vorbesc. Cel mai tare îmi plăceau bebelușii. Cu toată timiditatea mea, cum aflam că se mai năștea vreunul prin vecini, mă înființam la ușă și rugam părinții să mă lase să-l văd. Bebelușii aveau ceva ce mă fascina, nu-mi puteam dezlipi ochii de pe ei. 

Timpul a trecut, astăzi sunt mamă a trei copii școlari. Când fetițele mele au început gimnaziul, mi-a venit ideea că, fiind absolventă a secției de pictură de la Universitatea Națională de Arte,  aș putea fi și eu profesor de educație plastică. În 2010 am început modulul pedagogic pentru educație vizuală și artistică și în anul următor lucram deja ca suplinitor la catedra de educație vizuală în două licee din București. Încheiam medii pentru aproximativ o mie de elevi..

Sunt o artistă introvertă și o mamă atentă. Când a trebuit să primesc experiența întâlnirii cu cei o mie de elevi cu care lucram la licee, mi-a fost dificil să îmi las copiii acasă cu o bonă. Am trăit această nouă etapă din viața mea ca pe un travaliu prelungit, o ieșire din zona de confort care avea să mă împingă spre ceea ce sunt acum. În ultimii ani m-am apropiat tot mai mult de ceea ce îmi place, de fapt, să fac: să însoțesc copiii în experiențe de creație artistică liberă de prejudecăți. 

În timpul atelierelor de la MNAC. Toate fotografiile sunt realizate de Lavinia Pollak​
Rolul meu este să le pun la dispoziție un spațiu de lucru prietenos, materialele necesare și inspirație prin vizionarea unor opere de artă consacrate. În prezent lucrez cu copii de gimnaziu la Liceul Teoretic Dimitrie Bolintineanu din Rahova și colaborez cu muzee de artă din București și alți operatori culturali în programe educative în care îi implic atât pe elevii mei cât și copii din alte școli.
 
În ultimii ani am urmat sesiunile de formare oferite gratuit profesorilor de către asociaţia MetruCub – Resurse pentru cultură, prin platforma Susţine Cultura în Educaţie. Acolo, mi s-a dezvăluit o nouă faţetă a educaţiei, diferită de rigiditatea şi lipsa de interes din şcolile publice unde lucrasem. Am cunoscut o mulţime de oameni frumoşi şi interesanţi prin ceea ce mi-au împărtăşit din experienţa lor ca artişti implicaţi în educaţia nonformală. Într-un astfel de context, la un curs despre conceperea şi scrierea de proiecte educative, am întâlnit-o şi pe Sandra Mavhima, partenera mea în programul Mişcare şi Culoare. Întâlnirile din cadrul acestor formări m-au inspirat și în final m-au ajutat să găsesc motivația de a rămâne la catedră, într-un mediu pe care-l consideram ostil artei și creativității. Sună dur, dar realitatea din majoritatea școlilor e mult mai rea de atât. 

Tot în acea perioadă am învățat foarte multe din colaborarea cu Raluca Bem Neamu și Iulia Iordan de la Asociația Da’ De Ce, în programul educativ Îmi place/Nu-mi place …prin artă, unde am avut rolul de artist-profesor și am coordonat un grup de 25 de copii de clase primare și gimnaziu în patru ateliere de desen, pictură gestualist abstractă și instalație, alături de artista Cuzina.

Pregăteam programul Memoriile unei case de la Muzeul de Artă Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck în parteneriat cu liceul unde lucrez, când Sandra Mavhima m-a rugat să îi recomand un profesor de action painting pentru patru ateliere în proiectul Cartierul de dans ce urma să se desfășoare în august 2016, în care copiii să se exprime plastic prin mișcare și coregrafie, pe suprafețe mari, direct pe podea. M-a încântat de la început ideea de mă ridica din postura statică de la masa unde aveam să scriem caligrafic cu peniță și tuș manuscrisul Memoriile unei case, pentru a mă avânta în eliberatoarea aventură a mișcării.

Am acceptat provocarea și am început să cercetez mai întâi intuitiv de la propriul meu corp. A fost, însă, şi o documentare despre artiști care integrează mișcarea și corporalitatea în arta lor. M-au inspirat gestualismul abstract (abstracția lirică) al lui Georges Mathieu, coregrafiile în cărbune ale artistei americane Heather Hanson numite Emptied gestures, dar și imaginile cosmice surprinse de telescopul Hubble, de o frumusețe și picturalitate uluitoare, un posibil început de istorie a artei, cu Dumnezeu ca prim artist, cel ce a creat lumea.


Ceea ce a urmat a fost un prilej de a stropi culoarea, de a o strivi cu cuțitul de paletă și rostogoli cu trafaletul, de a așterne emoțiile, senzațiile și percepțiile pe foi de mari dimensiuni prin desen, înscriind astfel hărți corporale ale emoțiilor, de a realiza în comun o coregrafie în cărbune și pastel colorat pe o coală lungă de zece metri.  

Cele patru ateliere de la Arcub Gabroveni din august 2016 au umplut de culoare și veselie sala lungă şi luminoasă de la etajul întâi al vechiului han în care am lucrat cu copiii. La final am organizat o mică expoziție pe care am fost nevoiți să o înghesuim ca să încapă, atât de mari erau lucrările celor 25 de copii proveniți din medii diverse (cei mai mulți dintre ei din familii dezorganizate din Ferentari și dintr-un centru de plasament pentru copii orfani). Copiii au fost receptivi la metoda de susținere a atelierului, cu o parte introductivă în care eu inițiam dialogul conducându-i către tema atelierului și le prezentam pe un ecran imagini de artă și scurte materiale video, urmată de intervenția Sandrei pentru a-i activa pe copii cu o repriză de exerciții de mișcare, apoi partea practică artistică care venea mereu cu o nouă tehnică de lucru.

Ideea îmbinării educației motrice și coregrafice cu educația plastică, într-un spațiu de lucru luminos și minimalist, lipsit de mobilier, în schimb utilat cu un fundal muzical, experiența în sine de a lucra cu acești copii și rezultatele neașteptat de bune ale colaborării noastre ne-au dat de gândit pentru a dezvolta acest tip de abordare într-un program educativ prin artă care să cuprindă mai multe domenii de referință, interconectate cu practicile artistice contemporane, în care copiii să se familiarizeze atât cu limbajul plastic tradițional cât și cu modalitățile de expresie ale artei moderne și contemporane.

Sandra Mavhima mi-a lansat ideea de a concepe un modul de 12 ateliere, iar eu aveam deja în minte şi alte teme de atelier testate cu elevii mei și în mare parte sugerate chiar de aceștia. Încă de la început am avut viziunea spațiului de la MNAC, cafeneaua de la etajul 4 cu terasa. Mai lucrasem aici și colaborarea cu MNAC fusese excelentă. Curgerea celor 12 întâlniri a venit după aceea firesc, pornind de la spațiul în care ne aflam. Fiecare atelier se naște din cel anterior, într-o succesiune organică, o aventură neașteptată în lumea artei contemporane într-un spațiu inedit, cel al Palatului Parlamentului, grandios.

Sandra Mavhima.
Noutatea M&C este faptul că programul educativ vine cu o completare a părții de laborator prin adăugarea acestor ieșiri împreună la teatru sau la muzeu. Am fi vrut să avem mai multe astfel de participări la evenimente culturale cu cei mici, dar de când a început școala programul lor este foarte încărcat și destul de dificil să îi adunăm pe toți împreună, așa că ne-am rezumat la maxim două ieșiri lunar la care au participat prin rotație majoritatea copiilor din programul M&C.
Monitorizarea psihologică a comportamentului copiilor, în urma discuțiilor inițiale despre nevoile acestor copii între psihologul nostru Alexandra Cucu și aparținătorii și profesorii acestora, ne-a servit drept barometru pentru evaluarea impactului metodelor noastre asupra grupului de copii.

Concret, programul a constat în două direcții:

I. 12 laboratoare la muzeu, astfel concepute încât să creeze un cerc complet, care începe cu un tur ghidat prin expozițiile curente de la toate etajele MNAC și se finalizează cu conceperea propriei expoziții de artă contemporană la finalul atelierelor, chiar în spațiul în care au avut loc întâlnirile de lucru.
II. Ieşiri cu copiii la vernisaje, lansări de carte, piese de teatru educativ.  În general ne-am dorit ca aceşti copii, pe lângă rolul lor activ în cadrul atelierelor de creaţie, să se deprindă şi cu postura de spectator al unor evenimente cultural-artistice sau pur şi simplu cu vizitarea muzeelor de artă în timpul liber.
 I-am dus pe copii la vernisajul expoziţiei Atelier de front. Artiști români în Marele Război deschisă la Muzeul Naţional de Artă al României și la vernisajul Bucureştii sub ocupaţie (1916-1918) de la Muzeul Municipiului București – Palatul Suţu, unde au avut ocazia vadă în direct o paradă a uniformelor și armelor din armata română și cea germană la 1916.


 Apoi am vizionat cu ei piesa de teatru Amintiri din epoca de școală la Centrul de Teatru Educațional Replika, eveniment ce s-a dovedit a fi extrem de interactiv.
Am participat la lansarea cărții-obiect Memoriile unei case la Muzeul Storck, artefact realizat în totalitate de copii de gimnaziu, lucrat pe hârtie manuală prin caligrafiere cu tuș și ilustrat în acuarelă, în cadrul programului educativ cu același nume, menit să aducă în atenția publicului  prețioasa colecție de artă Storck din casa de pe str. Vasile Alecsandri la nr. 16. Prilej cu care am făcut o plimbare lăsând în urmă Piața Romană, Piața Amzei, cu oprire pe treptele Ateneului, spre casa pictorului Theodor Aman. Copiilor le-a plăcut mai mult aici, unde au făcut cunoștință cu holograma pictorului în oglinda din holul de la intrare și sub ghidajul excelent al doamnei Greta Șuteu.
A urmat o nouă ieșire, de data aceasta la Teatrul Odeon: piesa Carina pe drumul spre casă, despre o fetiță care se rătăcește la mall și trăiește aventura întoarcerii acasă, ghidată de către o pisică neagră, Margo, care o învață să citească semnele pentru a nu se rătăci.

Structura
Fiecare atelier a durat aproximativ trei ore, fiind structurat în trei părți:
– introducere teoretică în tematica atelierului cu ilustrare foto/video, urmată de discuții între specialiștii invitați și copii;
– pauză pentru gustare în comun, importantă și aceea în atingerea obiectivelor noastre educative, copiii având ocazia să se cunoască mai bine între ei, să se joace, să ia parte împreună la un ritual social, cel de a lua masa împreună;
– partea practică, de exprimare grafică, picturală sau coregrafică, fiecare nouă zi de atelier venind cu o nouă provocare tehnică.
La finalul atelierelor, ne așezam confortabil pe fotoliile de puf și exersam din nou dialogul, de data aceasta într-un cadru aproape academic, cu o regie în care fiecare echipă ieșea pe rând în față prezentându-și lucrarea și răspunzând la întrebări din partea copiilor. Și au fost multe întrebări!
 
Cine a participat
Au fost copii din patru instituţii: două şcoli publice, una din zona centrală şi celalaltă de la periferie, o şcoală privată centrală (cu predare în limba germană) şi un centru de plasament pentru copii orfani din Mogoşoaia. Am intenţionat să supunem la acest experiment educaţional copii din medii cât mai diverse, pentru a testa metodele noastre de lucru şi receptarea lor de către copii din medii defavorizate, care nu prea au acces la cultură şi educaţie altundeva decât în şcoală, cât şi de către cei proveniţi din familii de artişti şi intelectuali,  despre care am presupus că au o mai mare familiaritate cu actul cultural.
 
Totodată am dorit ca prin acest lucru creativ în comun al copiilor din medii diverse şi cu o plajă de vârstă destul de flexibilă (6-12 ani) să promovăm diversitatea şi toleranţa ca model de comportament social. I-am tratat pe toţi la fel, cu căldură şi fermitate, le-am oferit aceleaşi provocări creative, le-am oferit gustarea împreună, sendviş şi măr; au participat cu toţii la pregătirea şi (la final) curăţarea spaţiului de lucru. Însă am avut grijă ca fiecare copil să fie respectat şi bine integrat în colectiv şi am tratat pe fiecare individual în funcţie de particularităţile sale de vârstă şi mediu afectiv.
 
În general copiii s-au simţit bine împreună, nu au fost nici liniştiţi, nici apatici, ci dimpotrivă, foarte vocali, exuberanţi, s-au jucat împreună în absolut toate momentele de pauză, inventând moduri de a se hârjoni cu „pufinele” ce serveau drept fotolii în spaţiul cafenelei MNAC. Ţin minte cât de greu îi adunam din pauze, pentru o nouă repriză de concentrare şi creaţie plastică. 
 
Fireşte că au existat şi mici conflicte între copii, la pauză, pe care le-am sesizat de obicei la unii băieţei din centrul de plasament, care evident aveau nevoie de atenţie suplimentară din partea noastră ca adulţi coordonatori.
Psihologul nostru a însoţit întregul proces de laborator cu copiii, intervenind de câte ori era cazul, dar de obicei conflictele minore e bine să se regleze între copii. La finalul atelierelor ne-a întocmit un raport de specialitate care nu poate decât să mă bucure.
 
Ţin minte că într-una din zile, băiatul care ne-a adus sendvişurile ne-a lăsat ca desert o pungă de bomboane gumate. Din neatenţie, am scăpat din vedere punga cu bomboane şi am constatat că micuţii o văzură la timp cât să se servească fiecare umplându-şi pumnii, astfel că Florin, care mersese să se spele pe mâini, nu a primit nicio bomboană pentru că nu mai rămăsese niciuna şi reacţia lui a fost să izbucnească în plâns. Ne-a luat ceva timp să îl liniştim şi i-am promis că la vernisaj voi aduce bomboane gumate cât să ajungă tuturor, așa că mi-am respectat cuvântul și am adus bomboane, turtă dulce și struguri.

 
Am observat pe parcursul atelierelor că, deși le-am sugerat copiilor să îşi aleagă singuri partenerii de lucru pentru diverse teme în comun (eu am ţinut neapărat să nu facem echipele aleatoriu ci intenționat pe prietenii, dorind să creez copiilor un mediu plăcut şi confortabil pentru toţi, aşa cum copilul din mine ar fi dorit pentru el, timidul), încă de la început ei au optat să aleagă coechipieri pe care nu îi ştiau dinainte. S-au împrietenit degrabă, de parcă spaţiul acela lucra asupra noastră înspre armonie. Copiii din centrul de plasament erau extrem de lipicioşi, îmbrăţişau pe toată lumea, iar răspunsul copiilor din familii a venit prompt şi exploziv! Au început să se ţină de mână câte doi în timpul prezentărilor noastre, dar prioritate au avut cei mai micuţi dintre copii, care au fost în centrul atenţiei fetiţelor mai mari, ce au devenit mămoase cu ei. Multe îmbrăţişări – la despărţire, la revedere a doua zi!

Mai mult, copiii din orfelinat au adus un aport special programului: ei au promovat un model ordonat de alieniere a papucilor la marginea sălii de laborator, pe care ceilalţi copii au început să îl preia. M-am simţit ca într-un do-jo, o sală de arte marţiale sau de meditaţie budistă.

Cum spuneam mai sus, orice nouă experienţă ne transformă, iar aceste acumulări de experienţe produc în noi salturi calitative în devenirea ca oameni. Dacă omul poate deveni om numai prin educaţie și nu e nimic altceva decât ceea ce face educația din el, cum spune I. Kant, atunci educaţia pe tot parcursul vieţii ne aduce mai aproape de versiunea noastră completă. Pot spune că acest program educativ îşi extinde efectele şi către beneficiari indirecţi ai acestuia, părinţi, fraţi, educatori cât şi asupra echipei de specialişti care l-a implementat. Cu toții am avut câte ceva de învățat din interacțiunea cu copiii, ne-am molipsit de aerul de vacanță de sus pe terasa unde am lucrat, deși lucrurile nu au ieșit mereu cum și-a dorit fiecare, căci munca în echipă necesită întotdeuana ajustări și luarea în calcul a celor mai bune opțiuni pentru toți.

După fiecare nouă colaborare în educaţia nonformală, cu muzee şi parteneri nonguvernamentali, simt că am luat o gură de aer proaspăt, pe care o aduc cu mine la clasă. Mă simt mai în largul meu în muzee şi case cu istorie decât la şcoală, unde găsesc un mediu rigid, uşor învechit ca mentalitate şi reticent la ceea ce este ieşit din comun. Pot spune că după Mişcare şi Culoare am revenit la catedră mai relaxată, cu idei noi privind abordarea temelor plastice propuse în programa şcolară, poate mai mult interdisciplinar. Acum mă simt mai bine integrată în colectivul şcolii şi apreciată pentru munca şi cercetările mele.”


 

Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Irina Cangeopol