Învățătoarea mi-a pus stiloul în mână, iar internetul mi-a scos virgula între subiect și predicat.

Visez de multă vreme să păstoresc editorial o secțiune de gazetă, așa că tocmai mi-am autoînființat una pe Brrlog. Se numește: Saving Timelines. E vorba de toate acele texte după care ne-ar părea rău în ziua când Facebook-ul o să se ducă dracului.

Primul text al acestei rubrici îmi aparține și este un argument despre cât de frumos poate fi scrisul pe internet. Următoarele vor fi ale autorilor mei preferați, pe care i-am descoperit cu ajutorul rețelelor de socializare.

„Scrisul e arma ta” mi-a zis profesoara de română cu care făceam meditații, când eram pe punctul să ies din casa ei. Eram aproape de finalul clasei a 8 a și mă pregăteam, chipurile, pentru examenul de capacitate. De fapt, în orele alea, vorbeam despre orice mai puțin de materia de la clasă. De la profesoara mea am aflat despre iluminatti, francmasoneria criminală, industria muzicală a sataniștilor sau despre cum toți liderii lumii sunt înrudiți între ei. Îmi convenea această dinamică a meditațiile noastre și nu e greu de înțeles de ce. Cine n-ar da comentariile alea literare sterile pe puțină conspirație juicy?

Meditatoarea avea o bibliotecă plină cu tot felul de cărți despre cum suntem manipulați subliminal, iar eu eram în perioada în care credeam că am puteri supra-naturale =>> ne înțelegeam perfect. Profesoara avea răspunsuri la întrebări cărora nimeni din anturajul meu de atunci nu le dădea de cap.

„Trebuie să îți dau o carte”, mi-a zis ea într-una din acele multe zile de pregătiri pe care le-am făcut împreună. „Aici îți explică exact cum a fost aranjat atentatul de la 11 septembrie 2001”.

Cartea era mai degrabă de formatul unui supliment de ziar: câteva zeci de pagini de conspirații bombastice pe care le-am citit pe nerăsuflate, în timp ce ea urmărea la tv previziunile astrologice ale Uraniei.

Emisiunea Uraniei era suprapunea negreșit cu ora noastră de pregătire care avea loc miercurea. Ani mai târziu m-am gândit că, probabil, îmi recomanda toate acele lecturi ca să poată urmări liniștită horoscopul.

Întâlnirile noastre erau structurate în două părți: eu citeam ce-mi recomanda, în timp ce ea afla de la Urania ce-i rezervă viitorul, apoi dezbăteam ororile lumii cu ochii mijiți de neîncredere. Stăteam mult peste ora pe care o plăteam, uneori ne prindea și noaptea povestind în sufrageria aceea cu cărți aruncate peste tot.

De fiecare dată când mă pregăteam să plec spre casă, doar pentru că altfel n-aș mai fi prins autobuzul, îmi spunea ceva ce nu avea nicio legătură cu nimic din ce discutasem:

„Cu tine n-am griji, de luat iei sigur examenul de capacitate. Întrebarea e dacă îl iei cu 10 sau nu.”

Avea o încredere în capacitățile mele care mă încorda. Nu mai văzuse nimic din ce scriam de luni de zile, de unde știa că sunt pregătit?

Însă avenit și ziua examenului de capacitate, la care nu am luat 10. Ci 8,90. Chestie care personal nu m-a interesat prea tare, dar mi-era extrem de rușine s-o sun să-i spun.

Mi-am luat inima-n dinți și am apelat-o. Mi a răspuns pe un ton neutru:

„Știu cât ai luat, am aflat. Ai scris comentariul de la punctul 3 pe care l-ai învățat din carte sau cum ți-a venit ție?”

„Cum mi-a venit mie”

„D-aia te-au depunctat. Baftă la liceu”.

Nu am mai vorbit niciodată de atunci.

O perioadă am urmărit și eu, de acasă, previziunile Uraniei de miercuri, a cărei ton plictisit mi-amintesc că mă liniștea.

De-a lungul celor 12 ani petrecuți prin școli obligatorii, am fost ambiția literară ratată a multor profesoare. De la învățătoarea care m-a învățat să scriu și până la ultima profesoara din liceu, le-am dezamăgit pe femeile astea, de parcă așteptările lor față de mine erau doar niște popice de bowling așezate perfect pentru a fi lovite de mine. Le impresionam cu câte o compunere la liber, apoi le linișteam cu lipsa mea de rigoare. Mă lăudau în stânga și-n dreapta, până când o dădeam în bară la câte o olimpiadă și nu mă mai salutau pe coridoarele școlii.

Totul a început în clasa 1, când se putea se putea decide viitorul meu: continuam într-o „clasă slabă, cu toți amărâții cartierului” sau mă transferam într-una „bună, doar cu copii de medici și ingineri”. Am rămas în cea la care am fost repartizat inițial, dar nu pentru că și eu eram tot amărât ca și colegii mei, ci pentru că mă îndrăgostisem de învățătoare și n-am cedat presiunilor maică-mii. Mama primise „o intrare” de la doctorița de familie și cică m-ar fi putut muta în clasa cu perspective mai înalte. A acceptat decizia mea destul de repede, deci probabil nici ea nu era prea sigură de combinația ei.

Învățătoarea mea era tânără, părea blândă, avea ochii mari și negri, rotunzi ca de căprioară. Trăsăturile feței regulate. Aveam să descopăr curând c-avea probleme grave cu nervii, dar era jumătatea anilor 90, iar asta era la ordinea zilei pe atunci. Îndrăgosteala de ea mi-a trecut extrem de repede. Isteriile ei erau dese, cu timpul deveneau tot mai neanunțate și se comporta de parcă noi, cei 30 de copii, eram tot ce i se poate întâmpla mai rău pe lume. În scurt timp, am dezvoltat o relație tensionată cu ea. Eram convins că mă urăște. Îmi zicea de față cu toată lumea:

„Gabi s-a născut cu figuri în cap din burta maică-sii”

Colegii mei râdeau zgomotos și se simțeau entitled să vorbească între ei. Atunci ea zbiera la ei: „Tăceți! O să mă aduceți la balamuc!” — chestie care, în lumina a ceea ce i s-a înâmplat ulterior, nu poate fi decât penibil de ironică. După clasa a 8 a, aflasem din cartier că învățătoarea noastră ajunsese la nebuni și că deși o externaseră, nu și-a mai revenit niciodată complet.

Au fost momente când ne bătea cu rigla peste palme. De regulă, atunci veneam cu fără teme sau luam note mici la lucruri de control.

Într-o zi știu că a rupt o riglă de lemn în timp ce o lovea pe o colegă. O așchie i-a rămas înfiptă în podul palmei. Fetița nu a plâns și asta m-a surprins, pentru că avea deja caietele acoperite de sânge. O colegă i-a luat apărarea, motiv pentru care învățătoarea s-a hotărât să ne pedepsească pe toți în mod egal. A luat o altă riglă, de plastic de data asta, și abia după ce ne-a lovit pe toți, s-a dus cu fetița căreia îi curgea sânge la cabinetul medical.

Înainte să iasă din clasă, cu o mână pe clanță și alta cu care strângea încheietura copilului, a zis:

„Mă copii, eu cred că vouă vi s-a urcat democrația la cap”

Ani la rândul, în momentele cheie, atât a repetat-o pe asta cu democrația la cap, că azi, când mai aud expresia, care pare etern nedemodabilă, simt furnicături în podul palmelor.

Și totuși nu erau toate momentele dintre noi atât de urâte. Femeia blândă, cu ochi de căprioară, pe care o cunoscusem în prima zi de școală se mai întrezărea, rar, în comportamentul ei.

În clasa a doua, cred, m-a lăudat foarte tare. Chestia asta nu-i stătea în caracter, pentru că ea de regulă avea un mod pasiv agresiv de a te face să crezi ceva, ca apoi să spună contrariul. De exemplu, plăcerea ei era să anunțe că cel mai slab din clasă, Costel, a făcut „cea mai bună lucrare”, ca mai apoi, în timp ce puștiul striga de exaltare, să-i spună c-a luat patru. Noi toți ne prăpădeam de râs, și-l urmăream pe Costel în timp ce venea să-și ridice fițuica pe care scrisese două rânduri. Ca să nu mai spun că până-ntr-a patra l-a lăsat chiar repetent.

Dar cu mine a avut unul din puținele ei momente de curtoazie sinceră. Ne dăduse ca temă să schimbăm finalul poveștii Prințesa și bobul de mazăre. Mi-amintesc că am produs vreo patru pagini de caiet mic, deși ea ne ceruse doar una. A citit tema mea cu voce tare în fața întregii clase. Apoi a spus:

„O s-o sun pe mama ta diseară. Ai talent la scris.”

Suna a amenințare și pe moment n-am resimțit-o ca ceea ce era, un compliment.

De atunci și până am terminat ciclul 1–4, învățătoarea a mai citit de câteva ori cu voce tare compunerile mele.

Tot în școala generală, printr-a 7 a împins de la spate de fosta învățătoare, acum devenită dirigintă, am mers la prima întâlnire a unui cerc literar unde pre-adolescenți cam de aceeași vârstă cu mine schimbau păreri despre ultimele cărți pe care le citiseră. Eu abia terminasem volumul trei din Harry Potter și am vorbit despre asta. Au râs condescendent. Nu m-am mai dus a doua oară.

Atunci a montat tata acasă primul nostru dial up și la puțin timp după m-am înscris pe un forum de discuții. Un fel de Facebook al fanilor e muzică.

M-a întrebat cineva ce m-a apucat cu scrisul și „unde l-am învățat”.

Să mă cert la infinit pe internet pentru dreptul la demnitate al formațiilor mele preferate de dinainte să am buletin(fetele de la Andre și 3 Sud Est), m-a versat pe frază. La 13 ani, c-o conexiune halucinantă de dial-up, am intrat pe un forum de discuții numit „fanclub”. Practic, era un site gândit ca un spațiu incluziv pentru toți iubitorii de muzici românești sau de aiurea, unde puteai să schimbi impresii, poze și noutăți despre artiștii pe care-i ascultai. Un fanclub mare pentru toate fancluburile. Pe mine mă interesau câteva dintre ele. Pacea n-a durat mult, pentru fanclub-urile erau un mediu de război online permanent, cum e azi pe cele mai nocive wall-uri de pe Facebook, unde se discută despre PSD.

La ce luam parte pe atunci, de fapt, era nașterea fenomenului premergător conceptului de trolling. Oameni între 20 și (chiar) 50 de ani, în mare parte amatori de rock, cel puțin la nivel declarativ, muzici considerate „de intelectuali” la momentul ăla, trolau în neștire topicurile populate de copii ca mine, de 13–14 ani, în mare parte agramați și destul de incoerent.

Cetățenii scăpătați și ei în primele forme ale internetului ni se adresau într-un mod agresiv. Ne spuneau că suntem reduși mintal pentru că ne plac Andre sau 3SE, că dacă vrem să scriem pe platforma lor trebuie să ne cizelăm gusturile muzicale de căcat și că nu merităm, practic, să existăm pentru că nu știm să scriem corect în limba română. Practic, platforma incluzivă de fanclub-uri pentru poporul nu era chiar atât de incluziva precum se marketa. Altfel spus, asistam la o mișcare de cenzurare și eliminare a celor mai slabi, din structurile online-ul, astăzi considerat antic. O comunitate de roackeri cu vibe și poante comune acapare un întreg forum și pentru că erau mai cu vorbele la ei, mai uniți și mai ageri la condei ca noi, copiii de 13 ani, ne cam zdrobeau. Nu mai știu exact ce efect aveau discuțiile alea asupra mea, dacă mă disturbau sau nu, dar eram oricum obișnuit cu mediile divergente, așa că nu era ceva nou pentru mine.

Cert e că în decurs de câteva luni I checked my grammer, n-am mai postat decât comentarii de care eram cât-de-cât sigur că sunt corect formulate. Mi-a prins bine rigoarea. Tot atunci, pe la 14 ani, am început un thread de jurnal pe care l-am continuat timp de 10 ani. Scriam ca pe un fel de blog. Tot ce-mi trecea prin cap, ce mi se întâmpla, poezii de dragoste. Aveam și câțiva cititori fideli, maxim 10. Vreo doi mă citesc și azi, pe Facebook sau prin reviste.

Fied-ul ăla marchează adolescența și trecerea mea la maturitate. Acolo e prima zi de liceu, prima beție, prima dragoste și prima oara când am făcut sex. Să recitesc, uneori, bălăriile pe care le scriam în perioada aia destul de mare, e un exercițiu șocant. Spun asta pentru că mă face să constat cât de puțin m-am schimbat, de fapt, la nivel profund.

Evident, stilistic, nu încape discuție: de la o pagina la alta, uneori de la o postare la alta, pare că sunt chiar persoane diferite, iar textele nu sunt omogene, uneori nici coerente. Și totuși. Prima postare de pe „blog-ul” pe care l-am ținut de la 14 la 24 de ani este despre cum am mers la liceul cu troleul și nu-mai-știu-ce-mi-se-păruse-mie-extraordinar mi s-a întâmplat. Dacă mă uit la ce am postat în ultimii ani pe Facebook, e fix aceeași structura. Relatări dintr-o viața cât se poate de banală a unor evenimente care capătă ceva importanță inexplicabilă.

Mă gândesc de ani de zile să salvez textele alea, care au o valoare emoțională mare pentru mine. Cumva, tot nu-mi găsesc timp, deși nu înțeleg ce tot aștept. E o platformă inactivă în acest moment care nu ar mira pe nimeni să se evapore de pe servere neanunțat, în negura internetului. Tot timpul am ceva mai important de făcut.

Apoi ajung la sutele de texte pe care le-am scris pe Facebook. Ce se va întâmpla cu ele când mai marii companiei vor ceda presiunilor Isis și vor decide să ardă bitsy textele noastre pline de valori progresiste și vestice?

Uite că libertatea poziției mele de senior editor la Brrlog (atent negociată cu colegii mei :)) ), m-a făcut să iau prima inițiativă de a înființa o categorie separată pe platformă: Saving timelines. Pentru că dacă explodează tot facebook-ul, măcar sper să nu o facă la pachet cu serverele pe care ne stocăm noi datele.

E ca un fel de trecere în revistă a textelor care m-au emoționat pe Facebook, one scrool away, prin timeline-urile oamenilor. Un demers nostalgic, pentru oameni născuți bătrâni, ca mine.

Știu că expresia „texte de Facebook” conține acea condescendență burgheză care definește ca cheap accesul oricui la o platformă cu vizibilitate, dar eu nu mă tem de condescență. Adică, jeezuz fuck, v-am zis c-am fost fan Andre și 3SE, ce-aș mai avea de pierdut?!

Altfel spus, săptămâna asta începem Saving Timeline. O serie de texte postate pe Facebook care m-au/ne-au mișcat și care merită arhivate separat, în caz că Zuckerberg se hotărăște să retrasnforme timeline-ul în cine știe ce altceva. Știu că-s șanse mici ca cei care le scriu să le salveze individual, așa că-mi iau rolul de stalker în timeline-urile lor în serios.

De foarte puțin timp, am migrat Brrlog-ul de pe un server pe altul. Odată cu asta, am pierdut „vizualizările” și share-urile de la articolele mele. Acum pot să spun cu mâna pe inima că știu ce simte Florica dansatoarea, cea căreia Facebook-ul i-a furat vizualizările.

Dar asta nu a fost singura ocazie când am simțit că mi s-au „furat vizualizările”. În trecut, o platforma pe care am scris constant între 13 și 24 de ani, a făcut o tranziție nefericită de date și o parte consistentă de texte s-a șters pur și simplu. A dispărut, cred, un an din viața mea de pe formul ăla pe care-l foloseam ca pe Facebook-ul de azi. Textele pe care le-am scris atunci s-au dus în marea de bitsi pe care nimeni nu-i mai poate recunoaște și pune la loc. Nu mi-a dat prin cap niciodată să le salvez pe o sursă alternativă. Sau să le scriu de mână pe caiet.

Cum ar fi dacă s-ar evapora Facebook-ul și Timeline-urile noastre, pe care le stocăm cu oarbă încredere în serverele lui Zuckerberg? Așa s-a născut ideea lui Saving Timelines, un fel de puzzle editorial nostalgic din textele revizitabile aruncate în zona free one scroll away.

Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Gabriel Sandu