#periodic_s01_e04 Extended Read

Românul muncește, dar rămâne sărac

Un copil care nu se naște într-o familie cu posibilități are mai multe șanse să muncească și să rămână sărac toată viața, decât să ajungă la un trai decent.

Vreo 44% dintre angajaţii români au venituri sub 1.000 de lei net pe lună, după datele de la mijlocul lui 2016.

România e visul american pe dos: oamenii muncesc și rămân săraci.

Desigur, există excepții, dar în articolul ăsta vom vorbi despre trendurile de pe piața muncii din România, care a ajuns să concureze China la forță de muncă ieftină. Asta în timp ce alții fac planuri pentru trecerea la o economie schimbată radical de inteligența artificială.

Tinerii și locurile de muncă

Sunt o grămadă de tineri români între 15 și 24 de ani care nu merg la școală și nu muncesc (mai bine de 56 mii de oameni sau vreo 20% din totalul tinerilor cu aceste vârste, potrivit datelor oficiale).

Pentru cei care vor să muncească, domeniile care îi așteaptă cu brațele deschise în zona urbană sunt call-centerurile, fast-foodurile și supermarketurile.

Am discutat cu oameni care au lucrat în astfel de locuri și poveștile lor fac ca pozele din reclamele la joburi să pară rupte dintr-o realitate paralelă.

Oana Bacil are 27 de ani și e pedagog și psiholog în București. Cât își făcea studiile a lucrat la un call-center din București. La fel ca majoritatea tinerilor care trebuie să muncescă pe parcursul facultății, s-a orientat spre un program part-time: 6 ore pe zi care o ajutau să plătească masterul.

Oana Bacil

“Le-am explicat că am nevoie să fac și alte lucruri pe lângă, la început a părut că înțeleg”, își amintește Oana. A început să lucreze cu entuziasm. Când a dat de primele probleme, le-a privit ca pe provocări. Dar cu timpul presiunea a tot crescut, la fel ca orele de muncă.

Jobul Oanei era să sune clienți din străinătate și îi convingă în engleză să cumpere diverse servicii. Avea o normă minimă de vânzări, pe care a reușit să o atingă lună după lună.

După aproape jumătate de an a fost chemată în biroul șefilor. S-a îngrijorat, fiindcă nu mai fusese chemată de 3 manageri la discuții în afara programului. Și-a făcut un calcul rapid în cap, a trecut prin filmul celor 6 luni muncite: nu și-a amintit de vreo eroare, își atinsese țintele, nu întârziase la muncă — din contră, în mod curent stătea peste program. Când a intrat în sala de meeting era înfricoșată și nedormită (prindea puțin somn din cauza efortului de a îmbina studiul cu munca). A fost derutată când șefii i-au dat un document pe care trebuia să îl semneze pe loc. Pe act scria că se angajează să dubleze vânzările lunare, în următoarele 3 luni, iar dacă nu reușește își depune demisia.

“Practic îți luai angajamentul că începi să stai peste program”. Mult.

Oana nu s-ar descrie ca o persoană conformistă. A voluntariat ca activistă pentru drepturile minorităților, și-a făcut studiile superioare în psihologie, așa că e pregătită să analizeze critic lumea din jur.

Dar a semnat. S-a gândit că în cel mai rău caz demisionează și caută alt job. I-a luat mai bine de un an să ajungă acolo.

Din momentul în care s-a uscat cerneala de pe semnătura ei, Oana a intrat intrat într-un sistem care a determinat-o să accepte compromis după compromis. Era prinsă între angajamentul luat față de șefi, presiunea de a avea un job, colegii care trăgeau la greu să depășească targeturi și extenuare. “A fost suficientă presiune ca eu sa ajung să fac asta (să lucreze 12 ore pe zi); îmi imaginez că dacă oamenii sunt mult mai pasivi e cu atât mai ușor să îi influențezi să lucreze 12 ore pe zi și să facă vânzări cât să fii tu mulțumit”.

Începea munca pe la 3 după-masa și termina la 3 sau 4 noaptea. Nu primea decât 5–10 minute de pauză, la 2 ore. Era pauza pentru fumători, de asta mulți se apucaseră de fumat. Oana nu, doar zicea că merge la o țigară, ca să vadă lumina zilei. Nimeni nu putea ieși în alt interval, fiindcă calculatoarele erau legate în rețea și se aprindeau/stingeau simultan. Când erau aprinse, trebuia să fii acolo.

După ce se oprea din lucru, la 3–4 noaptea, rămânea trează în clădirea corporatistă încă 3 ore, ca să poată pleca direct la facultate. Termina studiile la prânz și fura 2, 3 ore de somn. La 12 ore de muncă pe zi, câștiga în jur de 3.000 de lei pe lună.

Nu se odihnea și mânca pe fugă mai ales junk-food. S-a îngrășat 30 de kilograme în anul ăla și s-au declanșat probleme de sănătate.

După un an, Oana a realizat că se distruge. Și-a amintit de unde a plecat: voia să câștige niște bani cât să își achite studiile. S-a gândit la colegii din echipa ei: toți porniseră cu aceeași idee, dar renunțaseră la studii pe parcurs. Sau demisionaseră. Sau ambele. “Era clar că se dorește multă muncă și nu neapărat muncă de calitate”, a realizat Oana.

Și-a depus demisia într-o zi de vară și a plecat pe jos spre casă. Cu fiecare pas înainte regăsea entuziasmul pierdut.

Acum e bine.

România este printre cele mai ieftine pieţe pentru call-centers, care în 2014 angajau 30.000 de oameni, majoritatea foarte tineri. Doar în București sunt aproape 2000 de astfel de centre.

Fast-foodurile sunt un alt mare angajator pentru tineri. Uite ce povestește Florin, în vârstă de 15 ani, despre cum se împarte între liceu și muncă. Sau ce povestește Alex: cum nu avea voie să așeze, chiar dacă termina treaba trebuia să fie într-o absurdă mișcare continuă.

Când ești tânăr, societatea se așteaptă de la tine să faci sacrificii pentru a demonstra că ai potențial pe câmpul muncii. Să ai de unde crește. Și în vechile culturi tinerii treceau prin probe inițiatice, care să îi moșească spre maturitate.

Problema este că în loc să fie o perioadă trecătoare de compromisuri ca angajat, pentru mulți munca rămâne o povară, sau chiar exploatare.

Procentul românilor care lucrează, dar rămân sub pragul sărăciei este în creștere constantă — în 2015, procentul de working poor s-a ridicat la aproape 19%, adică peste două ori mai mare decât media UE. Numărul contractelor de muncă pe salariu minim s-a triplat în ultimii 5 ani, iar un astfel de salariu nu acoperă costurile de viață (living wage) în România.

Și nu e vorba doar de salarii, climatul de lucru e distopic.

Am făcut o investigație despre muncitorii din fabricile de confecții, care produc pentru marile branduri internaționale. Am descopreit că nu doar în Asia sunt exploatații lucrătorii, ci și în România sau Bulgaria, țări UE. Leșină pe bandă rulantă, nu își iau banii pentru care au muncit și sunt terorizați să nu vorbească despre condițiile de lucru; când își cer drepturile, sunt concediați sau ignorați. Industria de textile și confecții, a doua la export, este în competiție directă cu piața din China la forță de muncă ieftină. Puteți citi investigația în română pe Casa Jurnalistului sau în engleză pe Reuters și Balkan Insight. După ce am scris despre asta s-a lăsat cu proteste, procese și intimidări la adresa mea.

Sursa: Ziarul Financiar, 2016

Piața muncii din România arată ca a unei țări în tranziție, cu discrepanțe imense între regiuni și probleme sistemice lăsate moștenire de la o generație pentru alta. Uite cum arată cifra de afaceri a companiilor, pe câteva județe, dacă te naști în Mehedinți sau Vaslui, șansele unei vieți decente îți sunt drastic diminuate.

Dacă te uiți la statistici, prima opțiune ar fi să lucrezi în București, la stat, unde salariul mediu (2.000 lei) este un pic mai mare decât cel de corporație. Cele mai mici salarii (pe medie) sunt la companiile private românești (între 1.000 si 1.600 de lei).

70% dintre salariaţii din România câştigă sub 1.700 de lei lună. Doar 5% iau peste 4.000 de lei net pe lună.

Avem natalitate negativă până și la companii, unde anul trecut au murit mai multe decît s-au născut. Și deși la stat se plătește mai bine, companiile astea au cele mai mici cifre de afaceri:

În tot peisajul ăsta, statul român pare cel puțin neputincios.

Să luăm un exemplu cu tineret: România a acceptat că e nasol să ai 20% dintre tinerii între 18 și 25 de ani care nu muncesc, așa că a lansat un program pentru ei. Fast forward: consecințele au fost că a cheltuit o groază de bani degeaba, după cum au aratătat cei de la Decât o Revistă.

Agenția care se ocupă cu forța de muncă, ANOFM, a tot fost acuzată de corupție și ineficiență.

Între 2012 și 2016 ANOFM a fost criticată de Comisia Europeană pentru lipsa reformelor și proasta gestionare a fondurilor europene destinate creării de locuri de muncă pentru tineri. Raportul Curții de Conturi a României a descoperit, printre alte nereguli, că ANOFM a realizat plăți ilegale și abateri contabile de zeci de milioane de euro. La revenirea la guvernare, PSD a repus-o în funcție pe Cristiana Barbu, lidera ANOFM din recentele perioade tulburi.

În 2011 România a modificat Codul Muncii, ca să îngreuneze înscrierea muncitorilor în sindicatele naționale și să distrugă contractele colective la nivel de sector, care puteau împinge puțin mai sus salariile și ofereau un punct de pornire al negocierilor între salariați și companii. Despre contractele astea colective, Curtea Supremă din Canada zicea în 2007 că: “The right to bargain collectively with an employer enhances the human dignity, liberty and autonomy of workers by giving them the opportunity to influence the establishment of workplace rules and thereby gain some control over a major aspect of their lives, namely their work”.

Dragoș Pîslaru, fostul Ministru al Muncii din timpul guvernării tehnocrate face o analiză sistemică (dar și diplomată) a problemelor de pe piața muncii și din Minister:

O economie proastă cu oameni înrobiți așterne drumul către derapaje sociale majore, mai ales în vremurile noastre. Câți trumpi și orbani ne trebuie să înțelegem riscurile care ne pasc și în România?

Când ai un stat corupt și incapabil, când ai companii pe care le interesează în primul rând să își crească profitul (by the way, creșterea de dragul creșterii e filosofia celulelor de cancer) și văd angajații ca pe piese de schimb, presiunea mai poate veni doar din partea comunităților de oameni. Din solidarizare. Din folosirea rețelelor sociale în alte scopuri decât pentru a- păcăli pe alții că ducem o viață happy sau pentru a întări ideea că trăim într-o societate post-truth. Dar pentru asta trebuie să ne oprim, să ne uităm în jur și să ne întrebăm cu ce putem contribui pentru a face lumea din jurul nostru mai bună.

Poți urmări alte scrieri ale autoarei și pe Facebook

Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Redactie

Brrlog este o publicație de jurnalism explicativ și satiră culturală. Sau jurnalism cultural și satiră explicativă, încă nu e clar.