Am fost la spectacolul de teatru despre cei 500 de ani de sclavie romă — „Marea rușine” — scris și regizat de actrița Alina Șerban, care a cercetat zeci de documente istorice despre robia romilor pe teritoriile românești și a încercat să înțeleagă cărui fapt îi datorăm tăcerea noastră referitoare la acest subiect. Trăim, oare, într-un fel de paradox, în care abuzul împotriva romilor este mai „scuzabil” decât altele? Este această ignorare istorică legată de felul în care alegem să tratăm această minoritate astăzi? Mi-am pus multe întrebări în timp ce urmăream spectacolul ei și nu pot să spun că la final am avut vreun răspuns. Oricum, nu vreunul care să ne facă cinste nouă, românilor. Sau nouă, europenilor.

Un studiu FRA (European Union Agency for Fundamental Rights) realizat recent, arată că 80% dintre romii din Europa trăiesc în risc de sărăcie extremă și că, deși sunt cea mai mare răspândită minoritate etnică de pe continent, sunt departe de avea parte de tratament egal sau acces la servicii publice elementare. 82% dintre romii din Europa nu știu de existența companiilor anti-discriminare. Iar în România există 2.000 de ghetouri de romi în care trăiesc aproximativ un milion de oameni. Problemele unei realități atât de evidente și, totuși, atât de ignorată.

În fața Teatrului Național din București, unde s-a jucat „Marea rușine”, un grup de oameni fumează ultima țigară înainte de a intra în sală.

Am ajuns într-o grabă greu de descris, pentru că în marea de politicieni corupți și revolte stradale care ne țin ocupată cam toată atenția în perioada asta, nu am văzut la timp comunicatul despre „Comemorarea a 161 de ani de la eliberarea romilor din robie”.

Sclavia pe teritoriile românești este un subiect despre care vreau să aflu mai multe de ceva vreme, dar lipsa de surse de informații la îndemână, pactul tacit din societate că „nu vorbim despre asta” și, cumva, recunosc, comoditatea mea, m-au adus în punctul în care să aflu dintr-o piesă de teatru (excelent documentată) tot ce nu ni s-a spus vreodată la orele de istorie din școală. Adică locul ăla unde părea că ni se predă doar versiunea „prielnică” a faptelor întâmplate cu mult timp înaintea noastră.

Intrarea în Teatrul Național București

Nu fumez, dar am profitat de răgaz ca să mă adun după alergatura de până la teatru. Fumătorii, orice s-ar zice, îmi inspiră mult zen prin ritualul în care își savurează „ultima țigară”.

Acolo, între cei care-și pipau tutunul până la limita chiștocului, l-am reîntâlnit pe Marian, un băiat rom de la mine din cartier, fost coleg de clasă în școala generală și tipul datorită căruia n-am fost tăiat în bucăți în copilărie, pentru că m-a considerat ani de zile „protejatul lui”.

„Marian, ce faci?” i-am spus și l-am bătut pe umăr.

S-a uitat la mine ușor pierdut și am avut senzația că nu mă recunoaște. Apoi a zis, cu aceeași voce răgușită pe care nu i-am mai auzit-o de când aveam 13 ani:

„Aoleo, Gabi, ce să fac? M-am făcut și eu om serios, nu vezi?”

Am râs și apoi am intrat amândoi în sala de spectacol. Nu l-am mai revăzut decât două ore mai târziu, în foaier.

„Oricât de sus ai sări, la prima greșeală tot o cioară ești”

Alina Șerban, autoarea spectacolului „Marea Rușine”, este o actriță romă, născută în România, care a studiat actorie la Universitatea de Teatru și Film I.L. Caragiale și divising theater la The Royal Academy of Dramatic Arta în Londra. În 2013 a câștigat competiția Richmix — Stories of London cu textul ei, Home, și de atunci a început a început să scrie și să regizeze constant. În momentul de față are rolul principal în filmul Seul a mon Mariage, regizat de Marta Berman.

Spectacolul Alinei Șerban spune povestea Magdei, o tânără studentă romă care vrea să facă un doctorat despre sclavia strămoșilor ei în Țările Românești.

Actrița Alina Șerban, screenshot dintr-un video prezentat în spectacolul ei.

Viața Magdei este construită convențional, în jurul unor personaje cu roluri bine definite: un partener de viață român cu care dezbate des tema discriminării rasiale, o prietenă bună, Elena, a cărei mamă ține un seminar de „cultură romă” la Facultatea de Litere și fratele ei, un preot care atunci când a propus în biserică să țină slujbele bilingv (romani/română) a fost pe punctul de a fi linșat de către enoriașii care „nu voiau să fie slujiți de un țigan” — caz inspirat dintr-o situație reală.

Scena din spectacol via contul de Facebook Dinadins

Ce este mai puțin convențional în spectacolul „Marea rușine”, este structura sa. Dacă prima parte se axează pe traiectoria personală a Magdei, cea de a doua este un act de istorie pură, în care sunt citați din documente oficiale mari domnitori și boieri sau sunt create replici care ilustrează părerile lor despre sclavia romă. Publicul a râs la hilarul dialog dintre Kogalniceanu și un boier:

„Kogalniceanu: Aveți cod penal pentru țigani?

Boier : Nu ne permite legea să-i omorâm, dar noi îi batem și ei mor singuri”

Actul al doilea are o componentă educativă foarte importantă, iar modul în care a fost adaptat la scenă mi se pare cel puțin unul fericit: îți prezintă informația neplângăcios (așa cum ar fi tentant poate), mai degrabă sub forma unor sketch-uri reușite.

Totuși, prima parte, cea în care personajul Magdei se hotărăște să cerceteze istoria sclaviei rome și transformarea pe care documentarea asta o produce în personalitatea ei, îi vorbește omului de azi, cel care se va afla în sală la acest spectacol, pe o limbă pe care el o poate înțelege în imediat și abordează multe din clișeele și preconcepțiile interacțiunii sociale dintre români și romi. („Știi expresia aia țiganul e țigan și în ziua de paști? A zis-o tatăl prietenului meu”)

screenshot dintr-un act performativ video prezentat în spectacolul „Marea Rușine”

Cu cât află mai multe despre istoria strămoșilor ei, cu atât interacțiunea Magdei cu celelalte personaje se îngreunează. Prietenul ei îi spune că „a luat-o razna de când cu doctoratul ăsta”, fratele preot pe care îl provoacă la o discuție despre cum biserica ortodoxă a fost cel mai mare deținător de sclavi o acuză că „vrea să îl îndepărteze de credință”. Chiar și profesorii coordonatori ai doctoratului îi spun să aibă o atitudine mai împăciuitoare, pentru că teza ei „trebuie să contribuie la eliminarea surselor de tensiune, nu să le accentueze”.

Profesorii îi spun că revolta ei împotriva societății românești care nu conține în conștiința ei cei 500 de ani în care romii au fost robi este deplasată:

„Domnișoară, nu putem să judecăm cu sensibilitățile de azi cum era atunci! Ce, am avut eu sclavi? Trebuie să răspund eu în numele strămoșilor mei? Nu mi-am mai luat o mașină de nu știu câți ani, ce fel de proprietar de sclavi sunt eu?”


Cu resurse limitate, Alina Șerban a realizat cel mai coerent și complex spectacol pe care l-am văzut până acum despre istoria romilor. Cu o mențiune specială pentru scenariul scris de ea, care mi s-a părut cu adevărat reușit.

Toată lumea urmărește atent spectacolul de pe scenă. Pe diagonala locului în care stau eu, la balcon, îl pot vedea pe Marian, amicul meu din copilărie. Filmează cu telefonul o porțiune din spectacol. Asta mă inspiră și pe mine să iau aparatul foto și să înregistrez unul dintre cele mai puternice momente de pe scenă, deși știu că teatrul filmat nu va avea niciodată același impact ca atunci când îl vezi pe bune. E vorba de momentul când Elena, fiica profesoarei de istorie romă, îi spune mamei ei niște cuvinte care-ți rămân atârnate de timpane:

„Degeaba ai fost tot timpul cea mai bună profesoară, că tot ți-au zis <<a dracu’ țigancă>>. Chiar nu vezi că oricât de frumos ai ști să vorbești, oricât de sus ai sări, la prima greșeală ești tot o cioară ca și restul?”

Fotografie via contul de Facebook al Alinei Șerban

După spectacol l-am reîntâlnit pe Marian în foaierul elegant și aglomerat. Pentru o secundă mi s-a părut că parcă suntem amândoi deghizați în corpurile unor bărbați maturi, cu maniere cât-de-cât, deși în sinea noastră încă suntem copiii care-și câștigau prin înjurături influența în cartier. Pe care, de fapt, n-o avusesem niciodată pe bune, grație sărăciei în care ne născusem și care ne condamna la irelevanță socială. Adevărații șmecheri nu se încurcau cu noi și într-un fel și noi, care enervam pe toată lumea, aveam grijă să nu-i călcăm pe coadă pe cei care aveau bani.

Stăteam față în față cu Marian și nu prea știam ce să ne spunem. Trecuseră atâția ani de când ne văzusem ultima dată. Nu știam nici măcar dacă s-a mai apucat vreodată de școală după ce fusese exmatriculat și nu-mi puteam imagina cu ce se ocupa acum.

După spectacol, din foaierul Teatrului Național

Am început prin a-i spune că sunt foarte mișcat de spectacolul „Marea rușine” și că am aflat multe chestii noi. Mi-a răspuns că nici el nu știa nimic din toate lucrurile care se vorbesc în piesă. I-am spus că mă simt prost, ca român, că nu știu nimic despre strămoșii romilor. Mi-a spus pe un ton mai coborât:

„Nici noi țiganii nu știam. ”

Nu mi s-a părut că e un argument care scuză ignoranța noastră, a majorității, având în vedere cât de îngreunat este accesul romilor la educație față de cel al românilor, care, oricum, e și ăla vai de el.

L-am întrebat pe Marian dacă l-a impresionat ceva anume. Mi-a evocat un pasaj inspirat de studiile de documente ale istoricului Petre Petcuț. Era o frază în spectacol care spunea cam așa:

„Au fost constatați mii de proaspăt eliberați (n.m. din sclavie) care vagabondau goi pe străzile capitalei romanești”.

Am rămas câteva momente cu imaginea asta a oamenilor care fugeau în toate direcțiile, debusolați de o viață întreagă în care n-au știut ce e libertatea.

Am făcut schimb de numere de telefon cu Marian și ne-am promis să ne vedem într-o zi. Voiam să-i pun câteva întrebări pentru articolul meu și a fost de acord. Nu mi-a răspuns, de atunci.

În clasa 1 a am avut cinci colegi romi. Până-ntr-a patra au fost lăsați repetenți toți, dar nu pentru că erau neapărat mai slabi la învățătură decât cei mai nepregătiți români din clasă, ci pentru că părinții și învățătoarea își doreau o „clasă curată”.

Epurarea de genul ăsta a claselor de români din anii 90 era ceva atât de firesc, încât nimeni nu părea uimit de ceea ce se întâmpla.

Primul elev de care s-a despărțit clasa 1 D, în care învățam și eu, a fost Paganel, un băiețel rom care după ce a fost lăsat repetent, nu a mai fost reînscris la școală. Mi-l amintesc liniștit, pus de învățătoare în prima banca de la perete, ca să vadă la tablă. Era mult mai scund decât oricare dintre noi.

Ultima care a părăsit într-a patra colectivul clasei a fost Roza, o fetiță grăsuță care atunci când râdea se zguduiau băncile. Extrem de isteață, se baza mereu când era ascultată pe ce auzise în clasă, fără să-și noteze vreodată ceva. Părea etern distrată, dar ne surprindea pe toți cu răspunsurile ei on point. Nu venea niciodată cu temele făcute de acasă (parte importantă din notarea în clasele 1–4 mai ales) și învățătoarea n-a mai tolerat-o: a lăsat-o repetentă. Înainte de încheierea anului școlar și despărțirea de fetița care râdea cum n-am mai auzit pe nimeni de atunci, învățătoarea i-a spus:

„Păcat de tine, Rozo, că nu ești proastă deloc.”

fotografie din „Marea Rușine”

Visul învățătoarei de a vedea clasa „curățată” a ținut puțin, mai precis cât vacanța de vară dintre a 4 a și a 5 a. Pentru că eram „D”, ultima clasă în ordine alfabetică, era de la sine înțeles că repetenții veneau la noi, spre nemulțumirea câtorva părinți.

Mi-o amintesc în prima zi de careu dintr-a 5 a pe doamna învățătoare, acum devenită dirigintă pentru că avea și calificarea de profesoară de istorie. S-a postat față în față cu doi băieți și o fată, evident mai mari ca vârstă decât noi.

-Sigur sunteți în clasă la noi, la D? a pufnit ea nemulțumită.

-Da, i-a răspuns un băiat cu două capete mai înalt ca noi.

Fata și unul dintre băieți erau romi. Rămăseseră repetenți a doua sau a treia oară și, în ciuda dirigintei care crease din start un cadru neprielnic lor, au fost absolviți bine de colectivul clasei. Deveniseră chiar două autorități distincte printre noi.

Fata, Diana, era extrem de plăcută în clasă, iar familia ei avea avea una din cele mai populare florării din zonă. De multe ori după ore pierdeam timpul pe acolo.

Celălalt era Marian, băiatul pe care pe care l-am reîntâlnit de curând la piesa Alinei Șerban. El era știut de frică de mulți. Pentru motive de el știute, tipul ăsta ajunsese să îmi țină partea mereu. Deși eram destul de gălăgios și scandalgiu, în ciuda consituției mele firave, nu mi-o încasam niciodată. Marian se distra la glumele pe care le făceam pe seama altora:

„E criminal băeatul ăsta, dacă dă unu în el, dă și-n mine, m-aț înțeles?”

Protecția lui mă încuraja să iau peste picior pe oricine-mi ieșea în cale. Eram complet imbecil, dar cât era el în zonă, știam că nu mi se poate întâmpla nimic rău și așa. M-am calmat abia când, într-a șaptea, l-au exmatriculat definitiv pe Marian.

Reîntâlnirea cu el m-a făcut să-mi reamintesc că deși discriminarea era o constantă a copilăriei noastre, cumva, în mod straniu, în realitatea mea cel puțin, prietenia cu romii a lăsat alte urme decât cele pe care și le-ar fi dorit autoritățile pe care le cunoșteam la acel moment: profesorii rasiști, vânzătorul spurcat la gură de la magazinul de la colț care ne gonea pe toți la grămadă pentru că eram murdari și fără bani sau, când și când, cele pe care și le-ar fi dorit tata.

În vremea copilăriei, la școală, ni se inocula că trebuie să fim umili, pentru că „capul plecat sabia nu-l taie” și că „cine are carte are parte”. Eram sfătuiți să „nu ni se urce democrația la cap”. Eram încurajați să ne separăm pe baze etnice, ca să nu fim „rău influențați”.

La noi, educația prin motivaționalele astea n-a funcționat. Mai mult, ajunsesem și eu, ca mulți din prietenii mei români de atunci, să vorbim precum romii. Nu pentru că învățasem romani, limba pe care unii din ei o vorbeau în case, ci pentru că preluasem mult din accentul lor în română.

Idealurile noastre într-un cartier sărac nouzecist erau cu totul altele decât cele pe care le-ar fi vrut „elitele” de periferie ale unei societăți proaspăt scăpate din comunism. Știam, teoretic, că suntem români și nu romi, dar astea erau niște idei teoretice la care nu percutam. Noi eram mult mai sensibili la chestiunile imediate.

Să rămâi repetent nu era niciodată o rușine, ba mai degrabă un tupeu lăudabil, o sfidare a sistemului căruia ne împotriveam fără să știm exact de ce. Premiile erau destinate tocilarilor neamuzanți, care nu știau să fie de gașcă și care trăiau pentru confirmările profesorilor. Noi trăiam pentru un loc mai bun în societatea noastră de pe maidane, condusă de cel mai agil, de cel care e cu un pas înaintea celorlalți și știa să dicteze ritmul găștii.

Să știi să vorbești pe limba celor mulți era o virtute. Să vorbești din cărți însemna să-ți asumi riscul unor umiliri de care nu părea niciun adult gata să te scape. Eu eram undeva la mijloc. Învățam bine, dar tupeul meu și dorința de apartenență la un grup mă descalificau mereu din a fi în primii doi din clasă la învățătură.

Rolul de golănaș isteț pe care-l jucam pentru a fi acceptat de un anturaj se unea cu senzația (care nu m-a părăsit niciodată) că am pierdut extrem de mult timp în școală fără să învăț mare lucru. Deși, mai ales la un moment dat, chiar am vrut.

M-am desprins de mediul ăla odată cu ieșirea din cartier, mersul la liceu, internetul și televiziunea prin cablu. Marian și gașca de atunci începuseră să petreacă pe frecvențe cu care eu nu mă mai conectam și părea că nu mai stăm pe aceeași stradă, deși în realitate eram cu toții în continuare acolo.

Formulat așa, teoretic, abia spre finalul liceului-începutul facultății am aflat de discriminarea romilor, deși chestiunea fusese tot timpul sub ochii mei, în acțiunile învățătoarei și în cuvintele adulților, era un concept nou pentru mine.

Nu credeam și nu știam că problema e atât de serioasă, că romii sunt percepuți de majoritari ca un soi inferior. În capul meu ei rămăseseră figurile copilăriei cu care mă jucasem și într-un mod ciudat, orice a urmat după era pur și simplu prea târziu ca să-mi schimbe percepția.

Nici astăzi, mintea mea nu poate face traziția asta de percepție că romii, stăpânii străzilor pe care am crescut, fac parte din categoria cetățenilor de rang secund.

În lucrarea „Romii din România: Identitate și alteritate”, cercetătoarea Ligia Livadă-Cadeschi răspunde prin analiza în context a unor dovezi istorice la câteva din întrebările care frământă o parte din societatea românească.

Așadar, este acceptabil să ne referim la „romi” cu termenul de „țigani” sau nu? Dacă ne referim la cei de astăzi, nu, nu este în regulă, pentru că termenul de „țigan” a fost, istoric, sinonim cu cel de „sclav/rob” și definea apartenența la o categoria socială inferioară care astăzi nu mai există și nu se referea nicidecum la proveniența etnică. Un simplu raționament logic ne arată că din moment ce astăzi nu mai avem sclavie (oricum, nu în forma de acum sute de ani), nu mai avem nici de ce să folosim acest termen pentru a defini etnicii romi contemporani cu noi, cu atât mai mult cu cât există suficiente voci ale comunității deranjate de conotațiile peiorative pe care cuvântul le-a acumulat în timp. O nuanță se aplică referirilor la perioada robiei, din secolele XIV și până în secolul XVIII, când termenul de “țigan” era folosit în documente pentru a identifica oamenii neliberi.

Salutul actorilor pentru public.

„Dar ei între ei își spun țigani, eu de ce nu pot să le spun tot așa” — este unul din argumentele pe care l-am auzit cel mai des vehiculat între români cu privire la terminologia asta. Modul în care se auto-definește un membru al comunității este fix alegerea individuală a fiecăruia, dar raportat la istoria noastră, învățată din surse alternative pentru că zeci de ani am fost prea rasiști s-o includem în manuale, n-ar strica să avem puțină grijă următoarea dată când suntem pe punctul să proliferăm prin spațiul public vreo expresie de genul: „ai fost țigan cu mine”. Este o generalizare nedreaptă, rasistă, să asumăm că toți cei care aparțin unei anumite etnii au obiceiurile negative pe care le condamnăm când folosim o astfel de sintagmă.

Irina Năstasă-Matei notează în aceeași teză că dintre toate minoritățile aflate pe teritoriul României, romii se află pe locul întâi în topul celor mai discriminate. Și asta, explică ea, pentru că majoritarilor le este greu să se despartă de steoreotipuri de gândire moștenite din generație în generație.

Speranța mea este că astăzi, cu atâta informație la dispoziție one click away, ne putem oferi măcar răgazul de a ne nuanța discursul public, dacă nu suntem încă gată să ne devastăm cutia cu stereotipuri. 🙂

La începutul spectacolului „Marea Rușine”, pe scena teatrului național s-au ținut câteva discursuri. Mihai Neacșu, președintele Centrului Național de Cultură a Romilor — Romano Khe a dat un exemplu care mi-a rămas în minte:

„Îl știți cu toții pe Barbu Lăutaru. Barbu Lăutaru este unul din robii care și-a răscumpărat libertatea.”

Apoi a adăugat câteva informații despre atitudinea actualilor aleși față de activitatea lor:

„După ultimele două guvernări, misiunea noastră este mai grea, pentru că odată cu actuala guvernare bugetul nostru a fost scăzut cu 60%”.


Actrița Oana Rusu a adus un mesaj din partea Alinei Șerban, care nu a putut fi prezentă la eveniment. El se încheia cu îndemnul:

„Nu uitați să nu uitați.”

În sală a circulat și o petiție care-și propune să sensibilizeze autorităție ca romii bătrâni, supraviețuitori ai deportarii din Transnistria, să-și primească banii de la stat.

Poți s-o semnezi aici.

Distribuția spectacolului: Ana Maria Carablais / Alina Șerban, Oana Rusu, Elena Duminică, Alexandru Fifea, Radu Ciobănașu

Scenografia: Maria Crețu

Text/Regie: Alina Șerban

Echipa tehnică: Maria Crețu, Ionuț Dumitrașcu, Cristian Constantin, Tania Cucoreanu — VeiozaArte, Alina Manea — Black Horse Mansion, Roland Tarus Producător executiv, regizor secund: Ștefan Pătrașcu — Dinadins

Pe Gabriel îl poți urmări și aici.





Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Gabriel Sandu