“I'm a reporter, I'm a mother. I'm a runner, I'm a climber. A biker, a traveler, a head banger.”

Așa se descrie Ana Maria Ciobanu pe Facebook și cam așa o descriu și materialele pe care le-a documentat de-a lungul timpului. Ana Maria este jurnalistă la DoR, iar cea mai recentă poveste spusă de ea s-a materializat într-un podcast în șase episoade, numit Satul Mădălinei.

Mădălina este o tânără de 18 ani care, atunci când a întâlnit-o pe femeia care avea să creeze un întreg fenomen social în jurul ei, cerșea la metrou împreună cu copilul ei nou-născut. În urma întâlnirii din acea zi, în jurul Mădălinei s-a adunat grup de oameni care s-au oferit s-o ajute într-un mod cât se poate de inedit: doreau să-i construiască o casă din donații, iar Ana Maria a fost jurnalistul care a spus la acel moment toată povestea. Reportajul a fost citit de multă lume și a atras și mai mulți donatori. Destinul Mădălinei a ținut-o pe jurnalistă timp de doi ani într-o documentare profundă a empatiei dintre oameni și a limitelor acesteia, dar și a mecanismelor de ajutor social din România.

Povestea spusă de Ana Maria nu este numai a Mădălinei, ci a unei întregi comunități adunate în jurul ei: a grupului de oameni care a decis să o ajute să o sprijine moral și financiar, să o ajute să construiască o casă, unde să-și poată crește liniștită copiii. Povestea casei a devenit o lungă epopee despre încredere, bani și violență, care se complică atunci când Mădălina începe să dispară din peisaj cu săptămânile. De-a lungul celor doi ani, Ana Maria a urmărit situația Mădălinei, de la tribunalele în care a încercat să obțină custodia copiilor, ca să-i protejeze de tatăl agresiv, la momentul când a descoperit că Mădălina a continuat, totuși, să cerșească, deși promisese donatorilor că n-o va mai face. Mădălina și-a încălcat promisiunile și față de proprii copii, a plecat când cu unul, când cu altul și i-a separat, iar toate schimbările acestea de atitudine față de micuți și față de donatori s-au întors în conștiința Mădălinei sub forma unor remușcări, care, împreună cu lipsa banilor și a siguranței emoționale, au adus-o pe tânără în pragul depresiei, în timp ce oamenii care o ajutau se îndepărtau din ce în ce mai mult de ea. 

În timp ce povestea Mădălinei și a copiilor săi se derula sub ochii ei, Ana Maria trebuia să gestioneze și relația cu propria fetiță, nou născută, de care se separa cu greu atunci când trebuia să plece în documentare. Poate pentru că sunt și eu la rândul meu studentă la jurnalism, mi s-a părut important să discut cu Ana Maria despre cum e să te implici într-un subiect pe o durată atât de îndelungată, despre dilemele etice pe care le presupune înainte de publicare o temă atât de delicată, unde realizezi că mare parte din oamenii pe care-i intervievezi te mint constant, dar și despre atașamentul emoțional pe care-l simți față de cei cărora le spui povestea. Dacă nu ați ascultat încă Satul Mădălinei, o puteți face aici.

Brrlog: Ce te-a făcut să-ți dai seama că povestea Mădălinei merită spusă și ce te-a determinat să rămâi doi ani legată de ea?

Ana Maria Ciobanu: Hmm…păi inițial a fost un feature pentru DoR la care am lucrat în 2015 și trebuia să fie un reportaj cum au fost și altele despre mâna de oameni care încearcă să se bată cu sărăcia și să îi schimbe viața Mădălinei. Atunci am vrut s-o spun pentru că mi se părea fascinantă ciocnirea asta dintre lumi și hazardul că pur și simplu cineva s-a oprit la metrou și din faptul că a pus mai multe întrebări în ziua aia, a putut să se nască apoi o rețea de oameni care duceau copiii la dentist, care se ocupau de Mădălina mult mai mult. Mi s-a părut fascinant și în același timp și relevant că trebuie să ai norocul ăsta: să se oprească un străin să-ți întindă o mână că altfel nu ți-o întinde nimeni, niciodată, în ciuda faptului că “cică” avem sisteme de suport pentru cei săraci. Și apoi am terminat textul, l-am publicat în iunie, dar era…era ceva. N-am putut să mă abțin să nu urmăresc ce o să se întâmple mai departe. Știu că am și filmat un material de promovare atunci, eram însărcinată cu Alice și am promis atunci că o să continui să urmăresc povestea să vad dacă și cum se va schimba povestea Mădălinei. Și am tot stat, ba la telefon, ba pe net, am tot vorbit cu donatorii și cu Mădălina și când fetița mea avea două luni și-un pic, în preajma Crăciunului, am aflat bomba, am aflat că Mădălina a plecat în Franța cu un băiat și a luat doar unul dintre copii cu ea. Atunci am zis: abia acum începe povestea (râde). Și de-asta am stat apoi doi ani, pentru că eram foarte curioasă dacă oamenii aștia o să o mai ajute și în același timp mi se părea că e și în pericol, chiar nu știam ce o să se întâmple cu ea. În doi ani a fost atât de complicat, încât n-am mai putut să mă opresc.

Am observat că ai folosit tot timpul, în cel mai extrem caz, termenul “discutabil” la adresa faptelor petrecute în reportaj. Ți-a fost greu să relatezi lucruri considerate social neacceptabile, precum așa zisele trădări ale Mădălinei față de încrederea donatorilor, și în același timp să păstrezi echilibrul jurnalistic?

De la început, când am știut ce poveste spunem și că o spunem cronologic și că va exista riscul să te superi pe Mădălina sau pe donatori de la un episod la altul și să zici: “Doamne, ăștia n-au nicio idee în ce s-au băgat! Asta-i păcălește!”,  sau invers: Uite-o și pe nerecunoscătoarea asta!; ne-a fost foarte teamă că va fi judecata și m-am gândit mult dacă e ok să facem asta, să construim tensiune spunând povestea exact așa cum a fost și lăsându-te să te enervezi când pe unii când pe alții. De asta am folosit “discutabilul” ăsta, în special în episodul trei și în ultimul în care am încercat să explic de fapt care era teza. Cu siguranță sunt discutabile alegerile ei, că și eu, pe măsură ce am documentat, și eu m-am îndoit de ea, și eu m-am supărat, mai ales când lua ba unul dintre copii, ba pe celălalt, eram complet: ce faci? De ce le faci asta? O să aibă niște urmări foarte nasoale. Înțelegeam în același timp de ce făcea ceea ce făcea, dar cu siguranță era discutabil ca mamă. A fost complicat, dar n-am vrut să mă pun în vreo tabără, am încercat să te las să decizi tu, dacă ai fi fost în contextul ăla, care ar fi fost decizia bună.

Cum ați reușit să vedeți în acești doi ani “the bigger picture”, direcția în care o va lua reportajul?

Asta cred că nu vedeam pe măsură ce făceam reporting, că eram destul de îndesată în specificul poveștii și a fost foarte greu să mă gândesc cum o să fie povestea pe care vreau să o spun, să ies din terenul ăla și să mă gândesc la produs și la cum îl ambalez. Au fost procese foarte diferite. În cei doi ani de reporting am fost în mare parte: aouleu! Ce a făcut asistentul ăsta social, ce a făcut Mădălina, ce fac ăștia!

Mă extrăgeam în filmul mai mare doar când o vedeam în relație cu sistemul și atunci îmi dădeam seama că n-are nicio șansă să se descurce singură, că toate ușile îi sunt închise și că așa e într-adevăr pentru mii de oameni.

Provocarea de a extrage dincolo de povestea Mădălinei a venit când, împreună cu Cristian (n.r. Cristian Lupșa, editorul fondator DoR), am început să scriem și să edităm scenariile pentru fiecare episod, ceea ce nu făcusem niciodată, nu știam cum să fac un script. Eu scriam ca pentru print și a trebuit să reascult foarte multe podcasturi și să-mi dau seama că în audio e altfel și trebuie să fie destul de mult și despre tine, nu e doar o povestea despre Mădălina, trebuie să te facă cumva să te gândești și la rolul tău în toată povestea asta și la țara în care trăiești și la ce poți să faci tu. Am zis că o să facem trei episoade, apoi cinci, pe măsură ce povestea a evoluat, că nu se mai termina, și ne-am dat seama că dacă o să punem și concluziile în episodul cinci, nu o să mai poți să le duci. După ce că ea a plecat de nouă ori, de zece ori, să-ți mai explic și ce ai învățat din asta, nu o să mai reziști să asculți. Și atunci poți să te oprești cu povestea acolo sau poți să continui și episodul șase și să vezi și o supra-analiză a ceea ce ai ascultat.

Cum v-ați hotărât să fie podcast?

Eu urmăream povestea și înregistram cu un telefon vechi și un reportofon pentru mine, mă gândeam că o să scriu o carte, nu știam ce adun. Adunam informație, dar nu știam ce o să fac cu ea. Momentul a venit când am fost cu ea la poliție și la primărie și am înregistrările alea în care, practic, oamenii legii urlă la ea și o fac în toate felurile și îi spun că nu o să se schimbe niciodată. Atunci am înregistrat fără să am permisiunea lor, știau doar că sunt jurnalist, dar nu m-au văzut că am pornit telefonul. Am înregistrat pentru că mi se părea incredibil ce se întâmplă și am vrut să le am cuvânt cu cuvânt pentru mine, în ideea că o să scriu. M-am dus în redacție și i-am arătat câteva lui Cristi și el a zis atunci: “Băi, ce tare! Cum ar fi să-l facem audio!” Dar nu știam în ce ne băgăm. (râde) Șansa uriașă a fost că undeva prin aprilie, Cristi a fost plecat în State și a stat o săptămână la Gimlet Media, care sunt unii dintre cei mai mari producători de podcasturi și un startup grozav pe podcasturi în State. Și a stat la ei în redacție și a văzut cum fac: i-a văzut cum editau, i-a văzut cum scriau, a văzut toată partea de bucătărie. Când s-a întors, am început să edităm la scenarii cu super know-how de la el, adică și el a trebuit să învețe niște lucruri și dintr-un punct a trebuit să învețe mai repede ca mine ca să mă editeze. Iar ăsta a fost mare noroc, că el a fost acolo și a văzut cum se face, că nu prea știam, nu era poveste în sine. Și apoi, după rundele de editare, am simțit că lucram la un produs, i-am văzut mesajul, unitatea, s-a conturat în ceva.

Crezi că i-a dat o valoare mai mare poveștii faptul că este spusă într-un podcast, decât dacă ar fi fost în print?

Cred că e mult mai viu, asta a fost descoperirea mea incredibilă pentru audio. Am simțit și că e mai onest, chiar dacă cumva e mai dur față de Mădălina sau față de donatori, am simțit că e varianta cea mai onestă versus a-ți da eu la mâna a doua toate faptele și a-mi pune foarte mult amprenta pe el. Chiar și așa, am văzut că sunt comentarii că mi-am pus amprenta, că încerc să demonstrez atât de mult că sistemul e de rahat și ea de aia face alegerile astea, încât e subiectiv să-l prezinți așa. Dar e foarte autentic să o auzi pe ea când își explică alegerile sau dilemele. Asta nu poate să ți-o dea povestea din print. Și în același timp, cred că în print nu puteai să duci atât de multe personaje, atât de multe voci ale unor experți care să-ți mai explice chestii și ar fi fost mult mai centrat pe povestea ei.

Cum ai lucrat cu sursele în perioada documentării atunci când îți dădeai seama că erai mințită de către ele? Ce trebuie să facă un jurnalist în astfel de situații?

A fost îndoială mereu, mă îndoiam de socrii Mădălinei, care mai bine de un an mi-au spus că ei nu au pomenit niciodată treaba asta cu cerșitul și că Mădălina a adus asta în casă, ca după un an, să-mi spună Mădălina că soacra ei așa și-a crescut copiii, cerșind. În față îmi spunea că nu e adevărat.

Dar nu aveam niciodată sursa de încredere la care să mă raportez, că toți mințeau cumva. Și atunci nu puteai decât să aștepți să treacă timpul și să vezi cum se verifică unele lucruri.

Am luat totul cu un semn de întrebare și am așteptat să văd în ce măsură poate fi verificat.

Cumva pentru că a durat atât de mult povestea asta, tocmai lucrul ăsta a și validat-o?

Da, pentru că în articolul din print, în cel din 2015, apar informații pe care le aveam atunci, din mai multe surse, dar toate mințeau, cu Laurențiu care era la muncă în străinătate. Ori el era condamnat pentru viol, în Suedia. Și asta a fost verificată abia când am avut adresa de la penitenciar și Mădălina a spus că el e acolo și că trimite scrisori.

Destul de târziu în editul final al episoadelor reies câteva trimiteri la apartenența etnică a Mădălinei. Crezi că destinul Mădălinei e influențat de faptul că este romă? Ai observat discriminare pe tema asta din partea autorităților?

Da, din partea autorităților, da. Aici am avut un dubiu foarte mare dacă să spun sau nu, pentru că ea nu se prezintă ca romă, dar tradițiile din jurul ei și felul în care este tratată în familie, sunt cu siguranță unele care pun femeia într-un colț. Adică s-a descoperit târziu de către oamenii ăștia care încercau să o ajute că motivul pentru care ea nu a mers la unele dintre slujbe era pentru că familia ei nu e de acord ca o femeie să plece de acasă și să lucreze, că e rușinos. Așa cum a fost și cu întoarcerea ei la școală: ea voia, își dorea foarte mult lucrul ăsta și părea oarecum posibil pentru că Laurențiu era plecat, dar din partea lor a fost categoric nu, “ce să mai cauți la școală?” Parte din lucrurile care o țin pe loc au legătură mai ales cu sărăcia, pentru că nu e o comunitate tradițională de romi, dar sunt niște cutume împământenite. Dar cred că asta e valabil și pentru familii de români care trăiesc într-un sat foarte sărac.

Pe lângă toate prejudecățile despre oameni săraci, pe care le analizezi în reportajul tău, românii au foarte multe prejudecăți și despre romi. Cât de relevant a fost în construcția reportajului tău faptul că donatorii ajutau o fată de etnie romă și pe copiii ei?

Îmi amintesc că Mirela s-a lovit de problema asta.

Când a început să ceară ajutorul, mi-a povestit că unii îi spuneau: “Dar nu e romă, nu?“ Nu voiau să dea bani pentru cineva de etnie romă, iar ea zice: “Ce relevanță are? Nici nu știu, sinceră să fiu, nu știu. Uite, îți arăt o poză.” Atunci și-a pus ea pentru prima oară problema dacă e romă sau nu. Nu s-a gândit la asta, deși fusese la ea în casă de multe ori. Nu-și pusese problema asta până când oamenii care donau au întrebat, iar atunci când cereau bani, erau destul de difuzi, n-au zis niciodată că e o fată de etnie romă, cel mult spuneau că e pe jumătate.  N-au spus asta și ca să atragă mai multă simpatie.

Dacă ar fi spus nu ar fi donat atâția?

Cred că ar fi fost mai puțini donatori, cred asta din păcate.

Ți-au schimbat percepția despre sărăcie cei doi ani petrecuți în documentarea reportajului ăsta?

Scrisesem despre sărăcie și înainte, dar faptul că am petrecut atât timp documentând, mi-a arătat cât de greu spre imposibil e să te scoți din asta. Și în 2015 când am scris despre Mădălina, credeam, naiv, că se poate dacă douăzeci de oameni cu studii superioare sunt lângă tine, poți să faci ceva. Dar mi-am dat seama că atât comunitatea din care ea face parte, cât și sistemul, sunt bariere de netrecut. Nu e numai vina autorităților. Și familia și satul ăla și tot ce o înconjoară o ține pe loc așa.

Asta am învățat, de fapt, că e imposibil să schimbi un om dintr-un sat, dacă toți din jur sunt într-un anumit fel. Nu ai cum tu să fii diferit, pentru că toți te vor urî și se vor întoarce împotriva ta, așa cum i s-a și întâmplat.

Au încercat să o saboteze, sunt multe detalii pe care nu le-am introdus în poveste, dar inclusiv plecarea ei în Franța, a fost de fapt un sabotaj din partea unei vecine, pentru că oamenii erau supărați că nu sunt ajutați și ei. “Dar de ce să se căpătuiască ea, de ce Mădălina și nu eu?” Dar și pentru că e o formă de divertisment, cumva. Când nu ai nimic de făcut și totul e pustiu, e amuzant să te distrezi pe seama Mădălinei sau a altcuiva. Mi-am dat seama că nu ai cum să schimbi un singur om dacă el rămâne acolo.

| poză de Mircea Reștea

Dar despre ce înseamnă să fii mamă?

Cumva, cred că am crescut și eu și Mădălina în ăștia doi ani. Pentru că ea de la săptămână la săptămână zicea “O să uite, nu e nimic că am plecat”, apoi zicea “Nu mai pot fără ei!”. Și ea descoperea că nu poate să stea fără ei și după ce se întorcea la ei, vedea cât rău le-a făcut separarea și începea să-și facă procese de conștiință foarte mari: că i-a abandonat, că i-a separat unul de celălalt. Pe măsură ce i se întâmpla asta, mi-am dat seama și ce aspru judecăm, doar pentru că cineva e sărac.

Doar dacă cineva e sărac sau e dintr-un anumit sat, îți imaginezi că nu are procesele astea de vinovăție și că nu se pune la îndoială așa cum se pune la îndoială o mamă care stă pe Facebook și citește ce a mai apărut nou în materie de parenting și ce teorie să mai adopte. Orice mamă se îndoiește și se simte vinovată, cred că asta am învățat.

Indiferent unde ești, când vine vorba de copiii tăi, ai mereu un semn de întrebare dacă ce faci e ce trebuie și cu siguranță o vină foarte mare dacă nu ești lângă ei. Asta nu ține cont de nimic, de niciun context socio-economic.

Pe tine personal te-a dezamăgit vreodată Mădălina? Te-ai gândit și tu, ca unele din „doamnele de la București”, să renunți la povestea asta?

Au fost momente când m-a dezamăgit. Să renunț, nu cred. Au fost momente și când am obosit, când mi-era teamă să o sun să aflu ce s-a mai întâmplat. M-a dezamăgit și prima oară când a plecat în Franța, chiar nu mă așteptam. Dar mai ales faptul că nu a luat amândoi copiii,pentru că  dacă era ceva ce credeam sigur despre ea, era că nu le-ar face niciodată rău copiilor. Când am văzut asta m-am îndoit foarte tare. Apoi, a mai fost prin primăvară, când ea era la Buziaș, când mi-a mărturisit că a furat mâncare din magazin. Asta era ceva ce negase multă vreme și când mi-a dat un mesaj că era disperată că nu o mai ajuta nimeni și nu avea nimic de mâncare, m-am gândit că poate, de fapt, nu o cunosc deloc. Poate că e mult mai mult acolo, și poate comportamentul ei e mult mai mult decât ce a lăsat să se vadă.  Apoi pe  măsură ce a mai trecut niște timp, mi-am dat seama că a făcut-o pentru că efectiv mureau de foame în casă și avea doi copii lângă ea și asta a trebuit să facă.  Au fost momente în care m-am îndoit, însă voiam să spun povestea indiferent dacă ea era personajul bun sau rău.

Și asta cu siguranță am învățat mult, că nu există bun sau rău. Așa cum eram convinsă că Laurențiu e un monstru, că e mare parte din problema ei, iar apoi când s-a întors din închisoare și l-am intervievat și am văzut multe nuanțe ale lui, am văzut că într-o mare măsură era și el un copil care crescuse într-o casă foarte violentă și care nu văzuse nimic altceva. Nu avea de unde să aibă alt comportament, ar fi fost o excepție și o minune dacă s-ar fi purtat altfel decât se poartă. Nu prea există personaje bune sau rele.  

Crezi că acum o cunoști pe Mădălina?

Sigur nu o cunosc complet, până la cum e ea când e foarte fericită și se distrează. Ea e o persoană veselă, e o persoană cu simțul umorului, dar sunt gesturi pe care și le cenzurează destul de mult când e cu străinii. Poate ca mamă, cred că o cunosc destul de bine, poate ca copil chinuit, pentru că despre asta mi-a povestit mult și am și văzut-o în multe contexte în relație cu mama ei sau cu autoritățile. Nu cred că o cunosc așa, ca tânără femeie. În îndrăgostelile astea ale ei, în povestea cu Samir, acolo cred că a fost mult din ea, o parte a ei pe care nu o cunosc foarte bine.

 


 

 

Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Iulia Popa