„Un text scris în timpul orelor…
Scuze, mama…

Nu înțeleg. Pe bune, fără glumă. Nu înțeleg de ce naiba mai fac franceză la liceu. Nu înțeleg de ce naiba mai fac franceză la un liceu de mate-info, pe un profil info-intensiv, în anul 2017. Nu mă înțelegeți greșit, nu am nimic cu franceza în sine, cine dorește să o învețe nu ar trebui să se sperie de rândurile pe care le scriu aici, e chiar o limbă frumoasă (cel puțin așa sună); problema mea se extinde un pic mai încolo de o singură materie. Nu înțeleg de ce mai fac religie sau istorie sau filozofie. […]

La început m-am gandit: poate sunt eu idiot, poate toate astea au sens. Poate faptul că petrec 7 ore pe zi, timp de 4 ani, într-o bancă ascultând diverși oameni care se perindă pe la catedră chiar are vreun sens. Poate n-am înțeles-o eu pe asta cu școala și ar trebui sa mă las că nu e de mine. Și apoi ma uit in jur. Îmi vad colegii la fel de plictisiți, amărâți, obosiți și lipsiți de vlagă. Poate suntem toți idioți. Poate ar trebui să ne lăsam toți de școala, că oricum nu o înțelegem. […]

Ah, cum pot gândi așa ceva? Sistemul educational funcționează atât de bine de zeci de ani, a fost croit de oameni cu mult mai multă experiență, decât un adolescent tâmpit ca mine, ce știu eu, eu sunt doar beneficiarul direct al școlii, sunt doar clientul ei. Un lucru sigur l-am învățat în tot timpul în care am încercat să pornesc și eu o afacere la ăștia 17 ani ai mei: Clientul e cel care îți folosește produsul. Dacă nu îi place produsul, pur și simplu nu îl mai folosește. […] Dacă nu ne exprimam fiecare opinia față de ce ne place și ce nu ne place la acest „produs” numit școală și nu lucrăm împreună să transformăm educația în ceva de care vrem să beneficiem, nu de care ne este silă, nu vom ajunge nicăieri.

Schimbările la nivelul acesta, însă, nu vin de azi pe mâine, ci în timp. De aceea îmi este foarte frică, chiar mă îngrozește gândul, ca la un moment dat, în viitorul îndepărtat, copilul meu va trebui să treacă și el prin ceva asemănător. „De ce nu pleci?”, „Du-te în alta parte dacă nu îți place aici!”, „Oricum nu e nicio șansă în România, pleacă acuma cât ești tânăr că după nu mai poți”.

O să fac atunci eu primul pas și o sa vă zic următoarele: Eu vreau să învăț. Eu vreau să ajut profesorii să devină mai buni. Eu vreau să vin la școală de plăcere. Eu vreau să facem ore cu sens, practice și croite pe alegerile noastre. Eu vreau să fiu fericit. Voi?

Un tânăr licean, probabil idiot, care nu înțelege sistemul educațional”


Asta a scris pe 21 septembrie 2017, într-o postare pe Facebook, Luca Știrbăț, elev în clasa a XII-a la Colegiul Național de Informatică Tudor Vianu din București. Luca este un adolescent revoltat atipic. E câștigător al mai multor concursuri naționale de inventică și inițiator al unei comunități de liceeni pasionați de tehnologie. Își petrece timpul liber la cursuri de educație alternativă și e mereu articulat, genul pe care e greu să te superi ca adult. 

Postarea lui n-a trecut chiar neobservată. 605 like-uri, 126 de share-uri și câteva zeci de comentarii. Multe de la colegi care-i împărtășeau poziția: „Bravo Luca, let's change the game!”, scrie un adolescent. Un altul crede că problema în sine nu e neapărat numărul materiilor, ci volumul și calitatea informației livrate. Altcineva vorbește despre deosebirile dintre generațiile trecute și cele actuale: „diferența dintre ei (generațiile anterioare) și noi este că lor nu li s-a dat posibilitatea să se exprime atât de public și direct, cum putem noi datorită rețelelor de socializare”. 

În conversația stârnită de Luca pe Facebook a intrat și Roxana Marin, profesoară de engleză și de drepturile omului la Colegiul Național George Coșbuc: „eu visez sa ajungem la un sistem în care MĂCAR într-a doișpea, omu' să își poată alege materiile pe care le face în funcție de profilul în care vrea să meargă mai departe la facultate”.

Dezbaterea asta mi-a amintit de un moment din urmă cu zece ani, când eram încă într-a XI-a și publicasem într-un supliment al Academiei Cațavencu câteva articole pamflet la adresa liceului, mai puțin curajoase decât textul lui Luca, dar care se lăsaseră cu dezbateri în amfiteatru și intimidări din partea unei asociații a foștilor elevi ai școlii, care mă amenința cu judecată pentru că „defăimasem” instituția. Între timp, exprimatul problemelor din educație în spațiul publicat pare că s-a mai normalizat. 

Totodată, imaginea descrisă de Luca, aceea a colegilor lui „plictisiți și lipsiți de vlagă”, mi-a amintit și de alte momente din liceu, când, cu greu, reușeam să-i rezist profesorului meu de istorie care ne dicta cuvânt-cu-cuvânt, tacticos precum picătura chinezească, lecțiile din manual. Cu bacalaureatul și admiterile la ușă, captivi șapte-opt ore pe zi într-o sală de clasă unde primeam, cu puține excepții, tratamente similare orei de istorie, viitorul nostru nu părea foarte promițător. Dar pentru Luca și pentru cei din generația lui, lucrurile par să stea diferit. 

Luca. Fotografii de Maria Cîrstea

Pe Luca l-am cunoscut vara trecută, pe una din terasele din centrul Bucureștiului, frecventate masiv de liceeni. Voiam să-mi povestească despre invențiile lui și să-nțeleg mai bine de unde i se trage revolta asta împotriva sistemului. Am vorbit ce am vorbit despre tehnologie, dar discuția s-a mutat rapid la micuța comunitate democratică de educație alternativă, pe care o frecventează de patru ani, după ore: Learnity

Acolo, spune el, a învățat să-și valorifice punctul de vedere, să nu-și desconsidere opiniile atunci când are argumente, și să se înțeleagă mai bine pe el însuși. La masă cu noi s-au așezat și alți colegi de-ai lui de la școala alternativă, care m-au copleșit cu entuziasmul cu care povesteau. Descriau un mediu ideal, unde nimic nu era obligatoriu, unde-ți puteai alege materiile și profesorii cu care voiai să studiezi, unde erai încurajat să faci proiecte personale și primeai consiliere pentru a le duce la bun sfârșit. Cel mai încântați păreau de cursul de psihologie aplicată, unde discutau probleme specifice vârstei lor, acelea despre care nu se vorbește niciodată la ore.

Luca spune că dacă n-ar fi fost să ajungă la Learnity dintr-a IX-a, probabil nu și-ar fi schimbat liceul (inițial a fost repartizat de calculator în Caragiale, unde se simțea nefericit), ar fi terminat o facultate tehnică și ar fi sfârșit „angajat într-o firmă de tech”. Dar „grow-mindset-ul” de sorginte alternativă l-a făcut să-ncerce, la nici 18 ani, prima lui afacere de invenții tehnologice – Creative Motion, care are, chiar, primele rezultate.

„Nu pot să compar ce e la Learnity cu liceul normal. Liceul e o închisoare, o instituție, o metodă de a educa elevii, Learnity este o comunitate. Un loc în care liceenii vin și-și văd de viață, pentru că în altă parte nu au unde”, spune el.

„O comunitate de învățare bazată pe libertate, în care liceenii se descoperă pe sine, învață să învețe și își explorează pasiunile împreună cu profesori, consilieri, mentori și alți colegi”, scrie pe site-ul de prezentare al școlii alternative. OK, mi-am zis, avantajele acestui tip de învățare par clare din start, cel puțin din punctul de vedere al adolescentului: investește în ceea ce-l pasionează, iar asta nu e puțin lucru. Dar cine sunt oamenii care se ocupă de ei? Cum aleg „materiile” pe care le predau? Și, m-am mai întrebat, există limite ale acestei libertăți, aparent totale, oferite liceenilor de a alege ceea ce învață?

***

„O să vezi o casă crem la numărul 72”, îmi spune la telefon Silvia Floarea, tipa de 28 de ani care în urmă cu patru ani a deschis școala de educație alternativă Learnity. 

Silvia are în jur de 1,65, este brunetă cu vârfurile vopsite albastru și un zâmbet molipsitor. Se oferă imediat să-mi facă un tur al sediului.

„Aici suntem în camera Future, pentru că aici construim viitorul”, spune despre încăperea cu două canapele, câțiva tabureți, niște pufi și o tablă pe care sunt lipite post it-uri cu diverse mesaje (îmi rămân în minte „proactivitate”, „orientare spre rezultate”, „inspirație”). Ieșim imediat într-un spațiu de tip open space, dar care oferă posibilitatea compartimentării cu uși glisante. „Ăsta este spațiul Freedom, iar acolo”, și-mi indică spre locul unde stau trei dintre colegii ei care se ocupă de chestiuni administrative ale școlii, este zona „friends”. „Noi îi mai spunem și friendszone (râde), dar folosim rar termenul, pentru că n-are o conotație tocmai pozitivă”. Mai sunt două încăperi, cea în care se întâmplă dezbaterile între tinerii care-i mentorează pe adolescenții Learnity, camera „Focus” și un spațiu micuț destinat discuțiilor unu la unu, între mentori și învățăcei, numit „Flow”.

Silvia Floarea

Ce se studiază la Learnity? În principiu, cam orice își doresc liceenii și are, desigur, logică. Teofana Cepoi, o elevă din prima generație de Learnity, acum la facultate în Franța, își amintește cum au ales în primul an materiile: „Ne-am întrebat: băi, ce vrem să învățăm și nu facem la școală? Și așa s-a adunat pe o foaie de hârtie: gândire critică, character bulding, gândire creativă, geopolitică, istoria artei. Pur și simplu, cei care eram acolo am ales ce vrem să învățăm și nu avem contextul”. 

Domeniile de învățare se schimbă de la un modul la altul, iar, de-a lungul timpului, celor de mai sus li s-au adăugat cursuri precum cel de antreprenoriat, leadership, fitness civic, psihologie aplicată și altele. Cine predă cursurile? În marea majoritate a cazurilor sunt tineri sub 30 de ani, profesioniști din diverse domenii.

Pe parcursul vizitelor mele la școala alternativă, i-am surprins pe colegii Silviei bătându-și capul să găsească oameni potriviți pentru a facilita viitoare cursuri. Nu e întotdeauna la îndemână să găsești traineri pentru cursurile pe care le vor adolescenții (ultima dată căutau pe cineva care să le vorbească despre gestionarea bugetului personal și economie).

O parte dintre trainerii Learnity. Fotografie din arhiva școlii.

Cu o altă ocazie, am nimerit în timpul unui curs demonstrativ ținut de Maximilian Dobrescu, numit character building, în care adolescenții definesc ce caracteristici de personalitate își doresc pentru ei înșiși și fac exerciții pentru a-și atinge obiectivele. Primul lucru pe care Maximilian l-a întrebat la începutul cursului a fost: „Mai este valabilă regula celor două picioare?”. Un daaaaa prelung s-a auzit din toată sala Future.

Ei bine, „regula celor două picioare” înseamnă, nici mai mult nici mai puțin, că oricine se plictisește sau pur și simplu nu mai are chef să stea la curs, o poate tăia în orice moment în altă încăpere sau acasă. Adică complet diferit de ceea ce se-ntâmplă în sistemul tradițional, unde-ți place, nu-ți place, acolo trebuie să stai, pentru că… absențe. Cât timp am petrecut eu pe la Learnity, n-am văzut pe nimeni plecând de la niciun curs, dar, m-au asigurat trainerii, se mai întâmplă și asta și este un proces complet lipsit de hard feelings

Silvia Floarea s-a inspirat pentru modelul educațional tip Learnity din documentarul „Summerhill”, care prezintă o școală în care elevii își pot alege singuri materiile care-i interesează, nu se pun note și conviețuiesc după un set de reguli democratice, care presupune că adolescenții au un cuvânt de zis în modul de funcționare al școlii. 

Nu există ierarhii între învățăcei („learnitași”, cum își spun ei”) și profi („facilitatori”), iar dinamica dintre ei nu pare să sufere din cauza asta. Probabil îi ajută și faptul că sunt cu toții destul de apropiați ca vârste. Adolescenții participă anual la formarea setului de reguli al comunității (unde printre puținele reguli nenegociabile se numără că nu au voie să-și mintă părinții în legătură cu prezența la cursuri sau să întârzie la cursuri mai mult de 15 minute) și ajung să se simtă atât de implicați în comunitate, încât chiar și timpul lor liber, când nu sunt cursuri, ajung să și-l petreacă tot acolo.

Paul Crăciun, colegul Silviei, care se ocupă de partea administrativă a școlii încă de la începuturi, îmi spune că relațiile de lucru dintre ei și liceeni se bazează pe regulile „leadership-ului participativ” și „sociocrației”. Practic, spune el, părerea oricărui membru al echipei, coordonator sau adolescent, contează în mod egal atunci când se iau decizii sau se stabilesc reguli. Sună bine în teorie, dar cum este pusă în practică o astfel de dinamică în conducerea unei organizații?

Paul.

Au existat, totuși, și momente când acest mod de-a lua hotărâri i-a adus într-un blocaj. Unul dintre trainerii echipei, Adriana Șerban, îmi dă drept exemplu un episod de astă-vară, când, doar cu o lună înainte de începerea anului, nu au reușit să se pună de acord dacă să-și mute sediul dintr-o clădire, unde coabitaseră cu alte organizații patru ani, într-alta, unde ar fi fost complet autonomi. Ea a fost ultima care a acceptat mutarea în casa de pe Dacia. I-a fost greu, pentru că după ani de mers la job într-un loc, te atașezi de oamenii de acolo, de lucruri, te poți atașa chiar și de sedii. Drept urmare, de-a lungul mai multor săptămâni de vară, când fiecare dintre ei era plecat în vacanță în altă parte a lumii, au negociat această mutare în nenumărate apeluri pe Skype, astfel încât să ajungă cu toți la aceeași opinie. Totul s-a terminat cu bine, deși și Adriana, și Paul cred că perioada în care au amânat decizia mutării i-a afectat financiar: era începutul anului școlar 2017-2018, iar ideea că școala nu avea pentru moment un sediu clar, îi făcea pe unii părinți să se îndoiască de seriozitatea lor. Ar fi fost mai simplu ca Silvia să ia decizia mutării în calitate de lider și să treacă peste sensibilitățile unui membru din echipă? Probabil, dar n-a făcut-o. Un exemplu care vorbește despre avantajele și dezavantajele de a-ți conduce organizația în valorile sociocrației.

Cumva, n-am putut să nu asociez toată încurajarea exprimării libere și implicării în decizii, de care a beneficiat Luca Știrbăț în cadrul școlii alternative, cu revolta lui de pe Facebook. Mi se părea că lucrurile astea sunt legate. El cerea să aibă un punct de vedere în alegerea materiilor pe care le studiază, ori asta este ceea ce a exersat în anii petrecuți în școala Silviei Floarea.

Mama lui Luca, Cristina Știrbăț, spune că a fost puțin surprinsă de faptul că băiatul ei a scris pe Facebook lucrurile care-l deranjau, dar că problemele reclamate de el le cunoștea. A apreciat felul articulat în care Luca s-a exprimat, dar, în același timp, recunoaște că s-a temut puțin de posibile repercusiuni la liceu, deși știa că nu va fi nimic grav. Aceasta consideră că sistemul tradițional începe să se schimbe și el, chiar dacă încet, și permite elevilor de astăzi să-și exprime părerile, mai mult decât s-a întâmplat cu generațiile trecute. 

Cristina Știrbăț spune că a avut îndoieli legate de liceul democratic la care merge Luca, mai ales atunci când a început să devină din ce în ce mai vehement împotriva școlii clasice. De acolo îi veneau „ideile”. Partea bună, crede femeia, este că între timp Luca a reușit să împace cele două metode de învățare. Îi este recunoscătoare Silviei și echipei ei și nu regretă că l-a susținut să urmeze cursurile alternative.

„La Learnity, (Luca) s-a dezvoltat foarte mult pe partea psihologică, personală. Dacă în învățământul tradițional s-ar putea pune mai mult accentul și pe dezvoltare personală ar fi foarte bine. Nu se poate să învrăjbești un sistem împotriva celuilalt, pentru că, fără o bază solidă de cunoștințe,  nici dezvoltare personală nu se poate”, crede aceasta.

În general, atitudinea părinților care-și lasă copiii la școală alternativă variază de la caz la caz. De la cei care sunt mulțumiți de conținutul activităților extracurriculare la cei care văd la copiii lor schimbări de comportament – de exemplu că sunt mai sociabili, mai „altfel". Pe de altă parte, spune Silvia Floarea, mai sunt și părinți dintr-o categorie mai critică, de genul: „Foarte mișto ce faceți voi aici, dar cu școala ce facem? Au scăzut notele la geografie, vine bacul, trebuie meditații, trebuie să se hotărască la o carieră”. 

Silvia nu și-a propus ca școala alternativă să umple golurile lăsate de sistemul de învățământ de stat, dar, spune ea, cu timpul s-a văzut nevoită să gândească metode de predare care să vină în întâmpinarea lui. De exemplu, a introdus un curs de învățare eficientă, care propune o tehnică de descompunere a „tocelii” informației. Împreună cu Adriana Șerban, colega cooptată în echipă în urmă cu doi ani, a combinat know-how-ul pe care Adriana l-a dobândit în organizația unde lucrase până atunci, InfoSpeed (un program care are ca obiective memorarea creativă, învățarea creativă ș.a.), cu ceea ce mai citiseră prin diferite cărți. Astfel au compus o serie de exerciții experimentale care urmau să aibă ca rezultat, sperau ele, memorarea eficientă. Rezultate au fost. Cursul de memorare rapidă a fost și unul dintre primele despre care Luca mi-a povestit pe terasă, vara trecută: „Mi se părea tare că pot să-mi folosesc memoria vizuală și să rețin o pagină întreagă de informații, fără să le tocesc”.

O parte din echipa Learnity. Paul, Silvia și Irina.

Nu doar Luca este revoltat și ar vrea să mute munții din sistem din loc. Și pe Silvia Floarea, cu ani în urmă, tot o revoltă personală a adus-o în pragul de a înființa o școală alternativă bazată pe valori democratice.

***

În 2011, pe atunci studentă la psihologie, Silvia Floarea a protestat în fața Ministerului Educației împotriva refuzului autorităților de a adopta un statut care garantează drepturi studenților. Împreună cu câteva sute de colegi din ANOSR (Alianța Națională a Organizațiilor Studențești din România) s-a plimbat cu cruci pe trotuarul din fața Ministerului Educației. Gestul lor simboliza „moartea ultimului pilon al reprezentării studenților în România”. Una din cerințele studenților era ca votul lor să conteze procentual în alegerea rectorilor. N-au avut câștig de cauză.

Silvia vine dintr-o familie de patru generații de dascăli. Străbunicul ei a fost singurul învățător din satul Hotarele, județul Giurgiu, bunicii educatori, mama educatoare, iar tatăl este profesor de română și franceză. În această astrogramă familială, spune ea, nu și-a permis niciodată să critice în termeni prea aspri școala. Însă semne de întrebare au apărut încă de când a trebuit să facă pasul de la școala generală către liceu. Atunci, părinții au susținut-o să facă liceul la București, la Colegiul I.L.Caragiale, de teama că lacunele sistemului de educație rural, de care ar fi avut parte în Giurgiu, i-ar fi putut afecta viitorul. De la 14 ani, Silvia a învățat să se descurce singură la București, unde a împărțit un apartament împreună cu o colegă.

Silvia.

În sistemul de educație rural predă tatăl ei, Silvian Floarea, profesor la Liceul Udriște Năsturel din comuna Hotarele. Silvia spune despre tatăl ei că este un dascăl „alternativ”, care „ar pune o bombă în programa școlară”. Profesorul Floarea confirmă: „Da, aș pune o bombă în programă și nu m-aș uita înapoi”. Discuția despre programa școlară este foarte complicată, spune acesta, dar principalul motiv ține de faptul că este învechită. „Sunt scriitori pe care nu i-ar mai citi nimeni, au devenit anacronici, desueți și scriitori valoroși, contemporani sau de acum 20-30-50 de ani, care nici măcar nu sunt menționați”

Orele de limba română ale profesorului Floarea sunt alternative în măsura în care îi permite programa, astfel încât să nu afecteze performanțele elevilor săi la examenul de bacalaureat. „Dar am libertatea să fac legături între literatură și alte arte, ceea ce manualul nu face”. 

După o experiență dezamăgitoare în Facultatea de Psihologie și 15 ani petrecuți în sistemul de învățământ, Silvia s-a întrebat „ce m-a învățat pe mine școala? La nivel de informație mă refer, că la nivel de abilități e clar că nimic”. 

Cât era în anul trei la psihologie, printr-un concurs de împrejurări a ajuns la Universitatea Alternativă (UA) din București, care se prezintă drept „un program de învăţare personalizat și bogat în experiențe, creat împreună cu profesionişti cu scopul de a oferi sprijin în creșterea unor tineri capabili să genereze impact în societate.” Silvia își amintește că la UA erau înrolați la acel moment aproximativ 60 de studenți, iar facultățile erau, de fapt, „comunități de interes”. Acolo, spune ea, a înțeles că sistemul poate fi și altfel.

„Mi-am dat seama că elevului poți să-i dai libertate să aleagă pentru el, poți să-l susții prin consiliere individuală, poți să-i crești autonomia în învățare, poți să formezi comunități de practică care să aplice concret prin proiecte chestiile pe care le învață”.

Primii 2.000 de euro cu care a demarat școala alternativă i-a câștigat într-un accelerator de proiecte din UA, la care nici măcar nu era convinsă că vrea să participe. 

Avea în cap ideea că a începe o afacere te face automat automat „afacerist”, iar asta vine la pachet cu „un mindset murdar”. Totuși, cea care a convins-o să încerce a fost Floriana Boldojar, care până în decembrie 2017 a făcut parte din echipa Universității Alternative. Floriana crede că retincența generațiilor de millenials, din care face parte și Silvia, de a se asocia cu termeni precum cel de „afacere” se leagă de lipsa modelelor. Majoritatea celor care-i inspiră pe tinerii de azi au apărut mai târziu și au acaparat un termen mai nou – acela de „antreprenor”. 

Unul dintre materialele de promovare ale școlii alternative. Caption via contul de Facebook.

Silvia spune că Floriana a convins-o cu replica: „Dacă nu-ți place, ai toată libertatea să renunți”.

„Eu tot la libertate am rezonat. Când mi-am dat seama că a, da, pot să-ncerc și apoi am toată libertatea să renunț, am zis OK, mă bag”, își amintește ea.

Pentru a face o școală pentru liceeni este nevoie de liceeni. În acel moment problema era că Silvia nu cunoștea adolescenți. Și-a dat seama că trebuie să-și pună toate contactele la bătaie și a convins-o pe sora mai mică a unei prietene, care era încă la liceu, să ducă vorba mai departe între colegi. Teofana Cepoi, acum studentă în Franța, a ajutat la strângerea primilor 30 de participanți la evenimentul de teasing al viitoarei școli. S-a lăsat convinsă de Silvia pentru că proiectul părea o idee idilică despre libertate și responsabilitate, exact ceea ce-i lipsea ei în experiența cu școala. „În întâlnirea noastră, (Silvia) mă întreba: tu cum vezi lucrurile? Era mișto ideea asta de implicare, de toate opiniile sunt importante, d-asta am dat mai departe, uite, e cineva care vrea să ne asculte, iar pe tema asta toți eram frustrați, cel puțin la mine la liceu”, mi-a spus ea.

Evenimentul de lansare a avut loc în primăvara lui 2014. S-a numit „Aventura urbană” și a fost un treasure hunt în care 30 de adolescenți împărțiți pe echipe au avut ca sarcină să-și găsească coordonatorul plasat undeva prin București și să răspundă unor provocări, menite să-i scoată din zona de confort și să-i facă să colaboreze intre ei. Toată responsabilitatea experienței a fost a Silviei și a altor cinci colegi de la Universitatea Alternativă, care au ajutat-o ca totul să meargă fără probleme.

Ziua aceea a trecut repede și asta pentru că s-au distrat. Liceenii au interacționat cu necunoscuți pe stradă, au cerut unui tip să-i lase să-i spele parbrizul, au alergat desculți pe un pod de lemn din Kiseleff, au povestit cu cupluri de bătrânei despre cum s-au cunoscut și au trebuit să ia decizii bazate pe spirit de echipă, pentru a avansa în joc. Toate exercițiile, spune Silvia, au fost gândite în baza unor valori precum libertatea, curajul, pasiunea, încrederea și colaborarea.

Mai, 2014 – Aventura Urbana – fotografii din arhiva Learnity.

M-am întrebat dacă responsabilitatea de a păstori 30 de minori, care urmează să alerge prin nebunia din București, n-a fost copleșitoare. Silvia spune că era emoționată, dar că nu s-a gândit nicio secundă că ceva rău se poate întâmpla, atât timp cât o ajutau colegii de la Universitatea Alternativă. Totuși, colegul ei Daniel Amariei și-o amintește pe Silvia din acea zi ca fiind neliniștită și spune că a făcut exerciții cu ea, ca s-o ajute să se relaxeze înainte de eveniment.

În ajutorul Silviei Floarea a sărit și sora ei cu nouă ani mai mare, Bianca, care a pregătit sandvișuri pentru toți participanții. Bianca spune că, deși era convinsă că elevii se vor distra și poate vor ține legătura o vreme, a fost sceptică la ideea că sora ei va izbuti să-i adune într-o comunitate de educație alternativă.

Dar comunitatea s-a creat și, de atunci, zeci de adolescenți au trecut pe la Learnity. Anul ăsta sunt puțin peste 40 cei înscriși. În trecut au fost și 60 deodată, o adevărată provocare pentru coordonatori. 

„Aici elevii sunt întrebați ce simt, ce vor, construim o relație profundă cu ei”, spune Silvia.

Dar tocmai relația asta apropiată, crede ea, i-a făcut pe adolescenți să petreacă mai tot timpul lor liber în sediul școlii alternative, inclusiv weekend-urile, ceea ce a dus la unele tensiuni cu părinții. Și nu doar cu părinții: unii puști au început să devină critici cu sistemul de învățământ de stat. 

Geanina Dobromir, mama lui Alexandru Dobromir, un elev olimpic național la mai multe materii, care a petrecut un an în Learnity, își amintește că fiul ei ajunsese să-și piardă interesul pentru școală: 

„El a fost un copil care a terminat clasa a VIII-a cu 10 pe linie. Apoi, să-mi spună că nu-i mai place chiar deloc la școală, mi s-a părut prea mult. Uneori se implica prea mult și nu mai avea timp și pentru liceu, nu mai dădea importanță studiului materiilor clasice. Ei acolo [la Learnity – n.m.] fac alte lucruri, încearcă să descopere ce nu le oferă sistemul obișnuit, dar fără liceu terminat nu poți face mare lucru”.

Alexandru Dobromir, clasa a XII-a la Colegiul Național Sfântul Sava, este un băiat înalt, cu părul șaten deschis și ochii calzi, care vrea să devină psiholog. Și-a descoperit pasiunea pentru domeniul ăsta la Learnity, prin profesorul de acolo, Mircea Radu. Dorința lui de a face psihologie a fost o lungă perioadă în contradicție cu ceea ce-și doreau părinții. Olimpic național la chimie și științe, drumul pentru el părea clar în mintea tuturor: medicina.  

Alexandru Dobromir.

„El fiind olimpic la chimie, a fost o surpriză pentru noi să vrea să dea la psihologie. În clasa a XI-a nu l-am susținut, m-am gândit că poate e așa ceva ce-i place temporar, pe de altă parte medicina este o meserie sigură și respectabilă, prin care poți să ajuți foarte mulți oameni”, își amintește mama lui.

Ăsta este genul de problemă pe care adolescenții învață să o gestioneze în sesiunile de lucru cu mentorii lor de la școala alternativă. Alexandru și-a luat ca obiectiv de lucru cu Silvia să reușească, în final, să-și convingă părinții să-l lase să studieze psihologia. Și a izbutit. După un an de zile de negocieri, în care mama lui și-a propus să vadă dacă va stărui în pasiunea lui și nu e doar o ambiție de moment, ambii părinți s-au lăsat înduplecați.

 „Până la urmă l-am susținut, pentru că fiecare are drumul lui în viață, mai ales că dacă nu faci o meserie cu drag, nici nu vei performa. Chiar dacă eu în continuare cred că îi va fi mai greu cu psihologia decât cu medicina”, mi-a spus Geanina Dobromir.

Alex a trecut în clasa a XI-a și nu s-a mai înscris în Learnity, însă a rămas în comunitate. A devenit asistentul lui Mircea Radu la cursul de psihologie, experiență din care spune că a învățat foarte multe. Treaba lui era să găsească exemple pentru mecanismele psihologice despre care discutau. „Să zicem că vorbeam de mecanisme de apărare freudiene. Eu căutam exemple de astfel de mecanisme pe care oamenii le folosesc, apoi citeam studii și trebuia să știu și tot ce pregătea Mircea, în caz că mă întreba cineva, să nu mă fac de râs. M-a ajutat foarte mult”, spune Alex. 

Mircea Radu spune că lucrul în parteneriat cu Alex l-a ajutat și pe el: „Era foarte tare că este aproape de vârsta lor și altfel le explica anumite lucruri”. Despre cursul de psihologie în sine, Mircea spune că-ncearcă să-l structureze cât mai aproape de nevoile adolescenților: „Toate cursurile au în centru un concept care pentru ei e important: autenticitate, sexualitate, comportamente de risc, valori, prietenie, grupul de prieteni, concept asupra căruia adresăm o întrebare care să le stârnească curiozitatea, dorința de a ști și a afla mai multe.” 

Alex. Fotografie din arhiva Learnity.

Alex vrea să studieze psihologia, dar nu la noi, ci la o universitate mare din Anglia, iar apoi să îmbine practica cu cercetarea. Își dorește să facă multe experimente psihologice de laborator, latură care nu este foarte dezvoltată în România. Pentru moment, din dorința de a înțelege ce-i face pe oameni să devină pasionați de anumite domenii, Alex a început o microcercetare între liceeni. A compus un set de întrebări, pe care-l adaptează în funcție de subiect, corelează răspunsuri și face interpretări proprii. Își dorește ca, la un moment dat, să publice o carte. Silvia Floarea este optimistă cu privire la studiul pe care-l face Alex: „Cercetarea lui este și un proces de auto-cunoaștere prin care încearcă să-și găsească explicații pentru comportamentul lui și îmi place că este destul de temeinic făcut. Eu am încercat să-l ajut să-și simplifice ideile, pentru că la început erau destul de complicate și neclare”. 

Geanina Dobromir se bucură că fiul ei face activități pe cont propriu, dar în același timp consideră că e important să rămână cu picioarele pe pământ: „Cred că mai are mult până să-și cristalizeze niște lucruri și să-și dea seama dacă anumite lucruri nu au fost abordate deja. Nu e ca atunci când termini facultatea, studiezi 3-4 ani, și realizezi că o anumită nișă nu e studiată suficient. Dar e bine că încearcă”, consideră ea.

Vara trecută, Alexandru a ținut un workshop despre pasiune în tabara de vară a școlii alternative și, ulterior, a fost selectat să susțină un mini-talk despre cercetarea lui în domeniul pasiunii pe scena TEDxBucharest, chiar în seara de dinaintea olimpiadei naționale la științe. „După TED, am plecat imediat spre Vaslui. Am dormit în mașină, m-am trezit, am băut o cafea la benzinărie, mi-am lăsat bagajele și am dat olimpiada”, își amintește el.

Dar toată libertatea școlii alternative poate avea și minusuri. Alex recunoaște că în procesul de învățare de la Learnity, absența competitivității cu ceilalți l-a făcut de multe ori să amâne și să procrastineze îndeplinirea anumitor task-uri. Își amintește că Silvia îi recomanda tot felul de cărți pe care nu le citea și că de fiecare dată îi propunea metode noi prin care s-o facă: „OK, nu ai citit, îmi zicea, dar ce ar fi dacă citești câte 10 minute pe zi? Așa, într-o săptămână se face o oră de citit”. Silvia consideră că Alex a fost un elev provocator, cu care a fost nevoită să-și adapteze metoda de lucru: „Era genul foarte smart, care are mult potențial, dar pe care ori îl apucă lenea, ori se plictisea repede pentru că nu era suficient de provocator task-ul și atunci, ca să nu-l pierd, încercam tot timpul să-i arăt că e mereu o altă poartă pe care poate s-o apuce”.

Un posibil răspuns pentru procrastinarea în cazul elevilor cu rezultate deosebite, într-un mediu lipsit de competitivitate, putem găsi într-un studiu din 2011 realizat de EUROEDU, pe un eșantion de copii din medii favorizate din București. Acesta arată că cei mai buni dintre liceeni se simt motivați de efectul pe care îl are asupra lor sentimentul de recunoaștere. Practic, studiul spune că reușita în fața celorlalți îi motivează pe cei cu performanțe să își dorească mai mult.

Alex pe scena conferinței EXTRA.

Dar rezultate există, chiar și fără un accent deosebit pus pe competitivitate, iar ele se văd cel mai bine când elevii alternativi mișcă lucruri în sistemul tradițional. La finalul lunii martie, pe 31, Alex împreună cu un coleg și prieten din Sfântul Sava, Matei Vlad, au organizat conferința EXTRA, unde 13 adolescenți au vorbit despre activitățile extra-școlare pe care le fac și despre de ce sunt pasionați de ele. Au strâns puțin peste 2.000 de euro din donații la intrare, bani care vor merge la asociația Little People, care sprijină copiii bolnavi de cancer. Little People este un ONG prin intermediul căruia Alex a făcut voluntariat în spitalele de copii.

***

Și în cazul lui Luca, Learnity a deschis o perspectivă concretă de viitor: l-a inspirat să-și creeze propria comunitate de adolescenți, targetată pe tehnologie și inventică.

Își spun Creative Motion și au început să se adune de toamna trecută. Sunt 13 în total și se întâlnesc săptămânal în podul casei lui Luca. Dezvoltă diferite produse: aplicații pentru mașini cu mâncare, site-uri, veste de bicicliști cu semnalizare încorporată și grădini verticale. Sunt implicați unii în proiectele celorlalți, iar sharing-ul de know-how este moneda de schimb dintre ei. Călin îi învață electronică, Laura – robotică și structură, Victor le arată cum se face un site, Ioan e cu bazele de date, http-ul și știe totul despre cum ții un server în siguranță ș.a.m.d.

Sunt o gașcă geeks atipici, cu care râzi grozav și de care o să-mi pară rău atunci când vor pleca la facultăți în afară. Dar, dacă mă pun în locul lor, îi înțeleg: au realizări deosebite, mult potențial și șansă să se pregătească cu cu cei mai buni. De ce-ar rata-o?

Luca și Călin.

Până acum, Luca, împreună cu partenerul lui de invenții, Călin Ungurean, clasa a XII-a în Colegiul Național I.L. Caragiale, a câștigat două medalii de argint la competiția Rosef din Suceava și un argint și un bronz lNFOMETRIX. Produsul cu cel mai mult succes de până acum este Blinker, o vestă pentru bicicliști care, în funcție de mișcări, aprinde niște led-uri menite să atenționează șoferii de direcția în care virează. Vesta de bicicliști a fost un plan care e evoluat în timp. Întâi a fost o vestă pentru DJ, care prelua și reda impulsurile sonore, idee care i-a venit lui Luca prin clasa a X-a, când suferea din dragoste, după o fată care i-a frânt inima. Era-ntr-un autobuz, venea de la ore, extrem de melancolic, cu muzica dată la maximum în căști:  

„Mi-am imaginat muzica așa, ca niște luminițe și mi-a venit o idee: ce-ar fi dacă aș putea să-mi «port» muzica? Și de acolo a pornit totul: am făcut o ditamai haina care reacționa la muzică și la mișcările dansatorului și așa mi-am dat seama că îmi place să creez produse, să fac ceva ce oamenii să vadă la final – și să spună: asta e ceva ce aș folosi”.

Totuși, pasiunea pentru inventică și-a descoperit-o mai de mult, în clasa a VII-a, când a participat la un prim concurs de robotică. „Tema era să construim o metodă prin care să curățăm o vale indoneziană plină de gunoi. Robotul nostru trebuia să strângă gunoaiele din patru cadrane, în mijlocul cărora era câte o statuie. Trebuia să mutăm gunoiul fără să mutăm statuia din loc. Mai mult a fost vorba de misiunea din spate, decât de robotul care făcea acțiunea. Atunci m-am gândit prima dată, I could do useful stuff for the world.

Călin

Cu partenerul lui de invenții (și afaceri), Călin, s-a cunoscut în clasa a IX-a, pe holurile liceului I.L. Caragiale. Călin își amintește că Luca l-a abordat din senin: „Nu știu de unde auzise el că mă pricep la electronică și m-a întrebat dacă nu vreau să facem o echipă de robotică împreună”. La scurt timp, chiar în perioada în care Luca suferea din dragoste, au început să se pregătească pentru concursuri. Călin și-l amintește pe colegul lui demoralizat, mai puțin implicat. Dar atunci când i-a venit ideea vestei de DJ prin care puteai să vizualizezi impulsurile muzicii, Luca și-a recăpătat tonusul. S-au pus curând pe treabă:

  • Au comandat led-uri
  • Au comandat plăcuțe care pot controla led-urile
  • Au învățat să le programeze
  • S-au apucat de dibuit partea electronică

Primele probleme au apărut în momentul în care și-au dat seama că au nevoie de o sursă de curent pentru cele peste 500 de led-uri. Nu aveau nicio idee despre cum să le alimenteze, iar vesta pentru un DJ părea fără utilitate dacă țineau led-urile cablate la priză. O soluție temporară a părut o centură de baterii, cuplate câte trei, pentru a alimenta tricoul o oră maxim. Nu a ținut, pentru că la fiecare oră în urma căreia puterea bateriilor se epuiza, ar fi fost nevoie să dea jos toată instalația vestei pentru reîncărcare, un proces cu o durată de trei ore. 

Soluția a fost cumpărarea unor power bank-uri reîncărcabile pe care le-au adaptat electronic, pentru a putea fi folosite cu ușurință. „Cel mai greu a fost până am reușit să aprindem primul led”, spune Luca. În final, au reușit să conecteze microfonul cu partea vizuală, adică sistemul care transformă ceea ce se aude în ceea ce se vede. Toată programarea a durat în jur de o lună jumătate. 

Vesta de DJ a devenit vestă pentru bicicliștii Blinker atunci când cei doi au participat la acceleratorul de proiecte tech Innovantion Lab-ul din 2017, unde au cunoscut-o pe Flavia Oprea, co-inventatoarea dispozitivului medical ENTY, câștigătoare al marelui premiu Imagine Cup, competiție organizată de Microsoft. Călin și Flavia au făcut un brainstorming despre modul în care tehnologia propusă de ei își poate găsi o utilitate și un loc pe piață. În acel exercițiu au ajuns la ideea vestelor pentru bicicliști. 

Luca pe scena Innovation Labs 2017.

Flavia a considerat că până și piața românească, destul de neprietenoasă cu bicicliștii, este una mai bună pentru un produs destinat lor, decât unul dedicat DJ-ilor. Călin și Luca își doreau la acel moment să facă parteneriate cu festivalurile mari de muzică, de genul Untold sau Electric Castle, unde să promoveze produsul. Flavia își amintește de ce i-a sfătuit în favoarea unui produs pentru bicicliști: „Am văzut ceva foarte mișto construit, dar care nu va avea foarte mare succes în România. Poate printr-un parteneriat la festivale, plus că e ceva temporar, ideea ar fi fost să poată toată lumea să poarte vesta cu lumini, dar nu cred că ar fi mers, pentru că atunci când ne îmbrăcăm vrem să fim diferiți”. Cei doi nu au fost convinși, însă, din prima. În special Luca a fost cel care s-a lăsat mai greu înduplecat. Vesta de DJ era proiectul care-i alinase suferința-n dragoste și se simțea atașat de idee. Flavia spune că a te lăsa greu convins să-ți schimbi planurile nu e neapărat un lucru rău: „Mi-a plăcut că erau așa foarte agățați de ideea lor și acceptau foarte greu feedback, ceea ce e un lucru și bun și rău la un antreprenor, pentru că primești atâtea sfaturi și la un moment dat nu știi încotro să o apuci: te gândești că X care a făcut lucruri tari mi-a zis sa fac asta, celălalt care, la fel, a făcut lucruri mișto mi-a spus să fac cealaltă – și nu știi încotro s-o apuci”.

Până la urmă au schimbat planul vestei pentru DJ și la pitch-ul de a doua zi au prezentat planurile pentru vesta de bicicliști, ceea ce i-a adus în faza finală a proiectului.

Luca și Călin au lansat un program de crowdfunding în septembrie 2017 – prin care au reușit să strângă puțin peste 2.000 de euro, cu care s-au apucat să facă o versiune a vestei cât mai funcțională și mai accesibilă, waterproof și cu o durată de viață mai mare.

În timp, în cei doi a început să sape, ușor-ușor, nevoia de o comunitate mai largă de tineri cu interese comune, care să se susțină reciproc și să-și ofere unii altora ceea ce nu găsesc în sistem. Inspirat de modelul pe care l-a cunoscut prin școala alternativă la care merge de patru ani, Learnity, Luca s-a apucat de pus afișe prin licee, ca să anunțe că recrutează geek-și cu pasiuni similare. 

„Probabil că dacă nu aș fi ajuns la Learnity, aș fi rămas în Caragiale, aș fi terminat facultatea și aș fi fost angajat într-o firmă de tech. Dar perseverența și grow mindset-ul ăsta de pot să merg mai sus și mai sus, m-a adus unde sunt acum”, spune Luca.

***

De-a lungul lunilor în care am documentat subiectul elevilor de liceu care vor să învețe și altfel, mi-am dat seama că nevoia implementării metodelor non-formale de dezvoltare personală în sistemul tradițional va deveni din ce în ce mai mare. Am discutat cu zeci de adolescenți din licee de top care fac activități extracurriculare, mulți a căror poveste nu a mai „încăput” în acest material, dar de la care am înțeles că cercul educației va deveni complet atunci când informația solidă, din programă, va fi integrată metodelor care te ajută să descoperi cine ești și ce vrei să faci cu viața ta. Și, în felul acesta, dezvoltarea personală va ajunge și la cei care nu și-o permit în privat sau nu au avut norocul să fie într-unul din foarte puținele licee în care se întâmplă.

Poate că Luca, chiar și fără educație alternativă, tot ar fi ajuns la un moment dat să inventeze ceva și s-o ia pe drumul antreprenoriatului, însă norocul de a avea părinți deschiși, care l-au susținut, și cunoștințele non-formale, par că i-au scurtat câțiva ani buni de căutări.

Fie că vorbim despre școli private, precum Learnity, fie că vorbim despre The Change Hub, un spațiu înființat de elevi chiar în liceul lor sau de adolescenți care vor să schimbe din timp corporațiile în care vor lucra în viitor, un lucru este sigur: sistemul este împins spre adevăratele schimbări structurale. Iar dacă cei din fruntea ministerelor au nevoie de inspirație în sensul acesta, nu trebuie decât să asculte nevoile adolescenților. 


Citește aici primul episod al proiectului.


Acest proiect, selectat în urma unui concurs, a fost realizat în cadrul Burselor Superscrieri/BRD pe tema “educatie”. Programul de burse – un parteneriat între Fundația Friends For Friends (FFFF.ro) și BRD-Groupe Societe Generale – oferă sprijin financiar și profesional autorilor care vor să realizeze materiale jurnalistice complexe, de profunzime, pe teme de interes public. Alături de competiția anuală Premiile Superscrieri, seminariile de bune practici și masterclass-uri, programul de burse e parte integrantă din Superscrieri– o inițiativă FFFF care promovează, din 2011, jurnalismul narativ și scrierea creativă de non-ficțiune în România.

 

Add comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Gabriel Sandu